Perspective
Mare parte, poate mai mult decât conștientizăm, din identitatea adultă feminină este structurată de relația cu mama. Dinamica acestei relații stă la baza atitudinilor și comportamentelor viitoare și se reflectă în felul în care ne raportăm la noi înșine și la ceilalți, în mecanismele pe care le dezvoltăm când luăm decizii și ne construim viața. Când vorbim despre această relație, trebuie să ne ducem mult mai adânc în trecut decât poate ne-am imagina, dincolo de adolescență și chiar de primele noastre amintiri. Influența pe care o mamă o exercită asupra copilului său este crucială în primele luni de viață, când mama este întregul univers, iar comunicarea se realizează prin intermediul simțurilor. Este o relație extrem de senzorială, în care fiecare zâmbet sau fiecare privire încruntată provoacă o reacție în oglindă. În mod clar, devenirea noastră implică mai mulți factori, educația și condițiile de mediu sunt extrem de importante, dar felul în care în primele etape ale vieții noastre ne raportăm la mamă are un impact decisiv în structurarea noastră ca adulți.
Suntem animale sociale, nu putem supraviețui decât în comunități organizate. Și tot un fapt este că suntem și ființe dependente de conexiune umană. Un experiment realizat în anii ’70 de Edward Tronick la Universitatea din Massachusetts, intitulat „still face”, a arătat cât de vitale sunt reacțiile mamei în aceste prime etape ale vieții, când aceasta reprezintă singura legătură cu exteriorul. Dacă nu te simți în siguranță în acele prime etape din viață, probabil că pe tot parcursul existenței tale vei dezvolta răspunsuri anxioase chiar și în contexte în care acestea nu ar fi justificate.
Experimentul este simplu: o mamă și un copil, în vârstă de câteva luni, sunt față în față. La început, mama se joacă cu copilul, îi zâmbește, râde, vorbește afectuos cu el. Se creează astfel un mediu plăcut, safe. În consecință, copilul răspunde prin gesturi similare, râde, își întinde mânuțele către mamă, este relaxat. În următoarea etapă a acestui experiment, mama nu mai reacționează în nici un fel, nu se mai citește pe chipul ei nicio expresie și nu mai răspunde prin niciun gest la încercările copilului de a stârni în ea o formă de legătură. La început, bebelușul este confuz, dar încearcă să se poarte ca înainte, zâmbește, îi caută privirea, apoi începe să se agite, într-o vizibilă stare de inconfort crescând, vezi cum începe să se simtă neputincios, disperat, până când începe să plângă, să urle chiar. Mama în continuare nu are nicio reacție, iar copilul încetează să îi mai capteze atenția, nu mai plânge, dar îi observi resemnarea și interiorizarea. Foarte interesant, după acest pas, mama își reia atitudinea de la început, iar copilul redevine jucăuș și vesel aproape instantaneu, reconectându-se la semnalele pozitive pe care le primește.
Gândiți-vă însă că această dinamică se perpetuează pe parcursul întregului proces de creștere și formare. Că ajungi să cauți mereu zâmbetul mamei pentru a putea și tu zâmbi, dar ești întâmpinat doar cu răceală, indiferență sau iritare. Când mama este senină cu tine, ești cel mai fericit. Dar nu știi când se va întâmpla asta. Și aștepți și cauți acele momente paradisiace. Pentru că asta înseamnă căldura unei mame – reasigurarea că ești protejat și iubit, că poți să fii tu însuți, fără a fi judecat sau a te simți în pericol.
Numeroase studii au arătat că o relație armonioasă cu mama încă din primii ani de viață duce la o imagine de sine pozitivă, la încredere în propria persoană, în contrast cu o relație disfuncțională, care creează, în fiică, probleme cu respectul de sine și inclusiv nesiguranțe legate de aspectul fizic, fapt ce atrage mai târziu dificultatea de a se angaja în relații sănătoase cu ceilalți. De multe ori ne întrebăm de unde ne vin anumite comportamente sau nu înțelegem de ce acționăm mereu și mereu după același tipar, chiar dacă știm că rezultatul va fi unul nefericit. Indiferent de cum a fost relația noastră cu mama în copilărie, fie că a fost armonioasă sau disfuncțională, vom încerca să reconstituim acea dinamică în toate relațiile noastre. Pentru că acela este teritoriul nostru cunoscut, știm să ne mișcăm în acele coordonate, am învățat să gestionăm inclusiv inadecvarea sau anxietatea. Devenim încrezători în propria persoană sau dezvoltăm sentimentul rușinii – o rușine ancestrală, transgenerațională, ce ne face uneori să ne cerem scuze că existăm. Suntem extrovertiți și relaționăm plenar cu ceilalți sau ne izolăm social. Dezvoltăm relații sănătoase, bazate pe respect și păstrarea individualității, sau intrăm în caruselul codependenței. Transmitem ceea ce ne-a fost imprimat de mici prin atingerea, privirea, respirația mamei. Dacă avem în vedere aceste aspecte, sunt convinsă că putem să ne înțelegem mai bine și să vindecăm niște răni de care poate nici nu mai suntem conștienți. Iar dacă acum, la maturitate, putem să dăm mai departe un zâmbet, să oferim afecțiune și empatie, nu facem decât să reflectăm căldura pe care mama ne-a transmis-o când încă nu știam cine suntem, ce se întâmplă în jurul nostru și ce vom deveni.
***
Despre relația complexă, sinuoasă, dar emoționantă și sfâșietoare în același timp vorbește și spectacolul Fetele Pelican de The Wardrobe Ensemble, în regia lui Horia Suru. Patru surori, patru destine marcate de personalitatea puternică a mamei, în al cărei rol o veți regăsi pe Victoria Cociaș, iar în cel al fiicelor, pe Crenguța Hariton, Isabela Neamțu, Sorina Ștefănescu și Alexandra Murăruș / Daria Pentelie. Un spectacol în urma căruia poate veți redescoperi importanța unui simplu, dar vital zâmbet.