Teatrul – gradul zero al umanității

De la primul teoretician al teatrului, Aristotel, putem plasa estimativ începuturile manifestărilor teatrale prin secolul al VI-lea î.Hr., în ceremoniile antice care îl proslăveau pe Dionysos, zeul vinului și al fertilității. Din Poetica lui Aristotel ne-a rămas și numele celui care este considerat primul performer din istorie – Thespis din Icaria. El este cel care a ieșit din rândurile celor care recitau imnurile în onoarea zeului și și-a asumat portretizarea unui personaj. Tot el este cel care a venit cu ideea să existe actori care, prin intermediul măștilor, să interpreteze diferite situații, susținuți de intervențiile corului. Se performa în fața a zeci de mii de oameni, astfel că era nevoie ca actorii să aibă un timbru vocal extrem de puternic. Iar ideea de teatru interactiv tot în acea perioadă a apărut, căci publicul era adesea invitat să intervină în poveste. „Al patrulea perete” avea să se clădească mult mai târziu în istoria teatrului.

Teatrul coincidea în Atena cu sărbătorile dionisiace, iar pentru oameni era o datorie cetățenească să asiste la spectacole, iar în Roma secolului IV î.Hr, locuitorii aveau parte de aproape jumătate de an de festivități – panem et circenses: metoda ideală de a-i ține pe oameni pașnici, fără gânduri de revoltă. Abia peste mai mult de o mie de ani putem vorbi despre profesionalizarea teatrului, în momentul în care acesta a devenit autonom față de calendarul religios  – în Italia commediei dell’arte în Spania lui Lope de Vega, în Anglia lui Shakespeare, în Franța lui Molière, în Japonia teatrului nō, în secolul al XIV-lea, punctează Eugenio Barba și Nicola Savarese, în Cele cinci continente ale teatrului. Fapte și legende din cultura materială a actorului (traducere de Vlad Russo, Editura Nemira, 2018), una dintre cele mai cuprinzătoare cărți despre istoria teatrului, într-o abordare ce îmbină armonios nivelul documentat-academic și prospețimea unei expuneri pe care de obicei o găsești într-o operă de ficțiune. O istorie in nuce a teatrului, aproape un crash course în momentele-cheie ale unei arte ce a traversat milenii a suferit numeroase metamorfoze, a trecut prin epoci întregi de cenzură, de interdicții, dar a reușit mereu, cumva, să renască și mai puternic și complex.

„Poate că spectatorul este adevăratul depozitar al adevăratului sens al teatrului” – „Dacă spectatorii sunt depozitarii teatrului, actorii sunt călători care le bat la ușă, cerându-le să-i primească în intimitatea lor” – cu acest gen de dialog este condimentat volumul (o operă de artă inclusiv prin înalta sa calitate grafică), în care cei doi autori-actori își pun măștile flaubertiene ale lui Pécuchet și Bouvard.

Abia la sfârșitul secolului al XIX-lea se produce adevărata schimbare de paradigmă cu privire la toate aspectele acestei arte – de fapt, abia atunci se gândește teatrul dintr-o perspectivă care restituie teatrului demnitatea artistică. În prezent, spune Eugenio Barba:

„Teatrul nu mai este un continent, ci un arhipelag alcătuit din insule, fiecare angajat să construiască sau să dărâme o tradiție, să creeze noi obiceiuri și credințe, să-și inventeze propriul dialect, să-și realizeze propriul de ce.”

Când, unde, cum, pentru cine și de ce se face teatru sunt cele cinci continente pe care autorii le cartografiază în această fascinantă incursiune într-un alt tip de istorie nu doar a teatrului, ci și a umanității. Pentru că, dacă ajungem la acel punct zero al teatrului, care s-a creat din nevoia oamenilor de a-și explica existența lor pe acest pământ, vedem că teatrul este depozitarul celor mai frumoase valori ale umanității: dreptatea, prietenia, recunoștința, îndemnul la egalitate și pace. Ca mișcările tectonice care au schimbat radical harta pământului, și evoluția mișcărilor teatrale a șlefuit și reconfigurat geografia acestei arte care înseamnă conectarea cu adevărul esențial al ființei umane.

La originea teatrului, indiferent de spațiul în care a evoluat, au stat miturile: de la cultul lui Dionysos în Grecia, Bacchus în Roma, Bharata Muni (în India), despre care se spune că a fost inițiat în această artă de chiar Brahma, până la mitul lui Izanami și Izanagi în Japonia. Forța pe care o exercita această arta se reflectă în două atitudini la prima vedere opuse: practica mecenatului, venită din partea autorităților sau a instituțiilor, și cenzura, de la cea militară la cea religioasă. Cei aflați la putere au simțit încă din vechime că teatrul poate să influențeze în mod radical populațiile. Mărirea și decăderea, prestigiul social și dizgrația puteau fi reflectate în această formă de reprezentare imaginarului socio-economic.

De-a lungul secolelor, observăm că teatrul a trecut de la o simplă, aparentă formă de divertisment la o modalitate de supraviețuire în cele mai teribile momente ale istoriei. Teatrul se contopește cu însăși ideea de istorie – este o contopire organică, evenimentele exterioare influențează formele, tehnicile, metodele teatrale, iar această artă devine o formă de eliberare, de disidență, de rezistență, de libertate și, atunci când este permis, de pură înflorire, creativitate, experiment. Chiar dacă răspunsul la cea mai mare întrebare cu privire la teatru – de ce? – a variat de-a lungul timpului, pentru că noi am fost alții mereu, în funcție de dinamica haos-stabilitate în care s-a întâmplat să ne aflăm în istoria, rădăcina aș spune că rămâne aceeași: pentru a ne înțelege mai bine pe noi și, astfel, a înțelege cu o fărâmă mai mult contextul mai larg al existenței noastre.