Perspective
Prietenii îi spuneau Sail. Puțini știu că se pregătea să devină pictor. A fost un om al paradoxurilor. Era o adevărată prezență sonoră, marcantă, cu profunzimea și vibrațiile vocii lui George Calboreanu, la care se adăuga dicția admirabil articulată, impecabilă a generației de aur, pe care o auzeai și în fundul sălii, chiar dacă vorbea șoptit. Nu întâmplător Fonoteca de Aur păstrează înregistrarea a zeci de spectacole de teatru radiofonic la care a participat alături de celelalte mari nume ale generației sale. Și totuși, Ștefan Sileanu, în ciuda timbrului aparte al vocii sale, impunea mai ales prin tăcere, printr-o prezență scenică electrizantă și prin compoziția mișcării, plină de rafinament și expresie. Elocventă, tăcerea lui aducea cu o conversație.
Uneori, părea aspru, poate și datorită rolului dramatic complex, care l-a făcut faimos publicului larg, cel al protagonistului din filmul Vlad Țepeș, 1979, în regia lui Doru Năstase – pentru români el chiar îl întruchipa pe domnitor –, dar era un om blând din fire și calm. Un om al apelor adânci. Avea disponibilități actoricești egale și pentru dramă, și pentru comedie, însă a fost distribuit mai rar în comedii; avea, se spune, un foarte dezvoltat simț al umorului. El se definea ca fiind „o natură neliniștită”. Model i-a fost George Constantin, i-a admirat mult pe Victor Rebengiuc, George Dinică.
S-a născut la 15 noiembrie 1939 în comuna Cislău, aflat într-o regiune pitorească deluroasă, cu livezi și pante acoperite de păduri, aflată pe malul râului Buzău, la patruzeci de kilometri de orașul Buzău. Cândva, în copilărie, a urmărit trei pictori cum restaurau o biserică – în judeţ se află un număr important de biserici, catedrale, mănăstiri și schituri vechi. Cei trei artiști, Florin Niculiu, Afane Teodoreanu (fiul scriitorului Ionel Teodoreanu) şi Paul Gherasim, pe atunci tineri absolvenţi ai Institutului de Arte, i-au dat viitorului actor o pensulă, apoi, văzând cum pictează, i-au dat și culori, cartoane, pânze. Corneliu Baba a ținut să îl cunoască personal. În anii 1950, cât a fost elev la Liceul de Arte „Nicolae Tonitza”, Ștefan Sileanu a locuit la familia Țuculescu, marele pictor autodidact, medic de profesie, care avea să devină celebru abia după moartea sa, odată cu expoziția din 1965.
A fost admis la Academia de Arte „Nicolae Grigorescu”, unde l-a avut profesor pe Corneliu Baba. După doi ani abandonează institutul și se prezintă la IATC, unde intră la actorie. Să îl fi influențat oare, în mod inconștient, tiparul existențial al pictorului Țuculescu la care locuise, cândva copil-minune, ca și el, care, la doar 15 ani, avusese propria expoziție la Craiova, dar care, intimidat de capodoperele văzute în muzeele din Florența hotărăște să renunțe la pictură să aibă o meserie, cea de medic, ca apoi, peste ani, fără să renunțe la profesie, să revină la prima iubire, pictura? Cert este că Ștefan Sileanu alege culorii rostirea, și în actorie își găsește o profesie de vocație.
Într-un interviu din 1999 cu Adina Bardaș, actorul povestea cum George Constantin a jucat un rol hotărâtor în ceea ce numea „derapajul” său: „Încă din liceu începusem să frecventez teatrele: Municipal (i.e. actualul L.S. Bulandra), Nottara, unde îmi plăcea în mod deosebit George Constantin. Într-un fel îl găsesc «vinovat» pentru gestul pe care l-am făcut.” (revista Scena, nr. 10/1999, pp. 12-13).
A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică în 1965, la clasa profesorilor Dem. Loghin şi asistent Dem. Rădulescu; a fost coleg de clasă cu Viorel Comănici, Dorel Vișan, Emil Hossu, coleg de an cu Alexandru Repan, Melania Cârje, Ruxandra Sireteanu și alții – dintre care mulți îi vor fi colegi de scenă la Teatrul Nottara. Din anii studenției spunea că cea mai importantă lecție pe care a învățat-o a fost modestia. După absolvire, este angajat la Teatrul Naţional din Cluj (1965-1969), unde lucrează, printre altele, sub direcția regizorilor Vlad Mugur, Taub János, Crin Teodorescu. În montarea acestuia din urmă joacă rolului fiului cel mic în Lungul drum al zilei către noapte (premiera a avut loc în 1968, costumele și scenografia erau semnate de Liviu Ciulei), un spectacol bine primit de critica vremii.
„O reală surpriză a fost Ştefan Sileanu, în progres chiar pe parcursul şirului de reprezentaţii; jocul lui pare a se fi eliberat de maniera exterioară ce-l primejduia la un moment dat, e încărcat de elan şi sinceritate, are o tensiune foarte pură”, consemna Iulia Popovici (în revista Teatrul, nr. 7/1968 p. 77.)
Din 1969 îl regăsim în trupa Teatrului Național din Târgu-Mureş (1969-1975), unde are parte de întâlniri hotărâtoare și în plan profesional, și personal. La primul spectacol lucrează cu Radu Penciulescu (Dansul sergentului Musgrave de John Arden, 1969), cu Alexa Visarion (Procurorul de A. Djagarov, 1972), apoi cu Dan Micu (Speranța nu moare în zori de R. Guga, 1973). Cel care l-a marcat și pe care îl admira fără rezerve a fost regizorul Harag György. „Am făcut cu el patru roluri. Ca regizor era mare de tot. Indicațiile lui erau uluitoare, iar când se urca pe scenă să îți arate ceva, îți venea să te lași de meserie”. (Zeno Fodor Teatrul românesc la Târgu-Mureș 1962–2002, Târgu-Mureș, 2002, pp. 202-204). Au fost ani fericiți pentru actor: aici își cunoaște soția și tot aici se naște și fiul său.
În 1976 vine la București, cariera sa fiind strâns legată de atunci de cea a Teatrului Nottara. Horia Lovinescu, directorul teatrului, urmărea să aducă cei mai buni actori în echipa teatrului și astfel aici s-au adunat mari talente ale acelor vremi (George Constantin, Alexandru Repan, Emil Hossu, Gilda Marinescu, Liliana Tomescu, ca să amintim doar câteva nume). La Nottara a lucrat cu regizori importanți, fiind distribuit mai rar, poate și datorită faptului că și-a împărțit activitatea de scenă cu cea din cinematografie. A lucrat cu Dinu Cernescu (Coriolan de W. Shakespeare), în mai multe spectacole de Dan Micu, cu Alexandru Dabija, Mircea Cornișteanu. Unele dintre piese în care a jucat sunt considerate spectacole-eveniment la Nottara: Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă de Horia Lovinescu (1979), în care îl interpretează pe Cain, Kamarazovii, adaptare de Horia Lovinescu şi Dan Micu, după F.M. Dostoievski (1981), Negru și roșu de Horia Lovinescu (1983) – sunt doar câteva din acestea, toate trei în direcția de scenă a lui Dan Micu.
Spectacolul Karamazovii, cu o distribuție de excepție (George Constantin ca Feodor, Dragoș Pâslaru în rolul lui Alioșa, Alexandru Repan ca Ivan, Ștefan Sileanu – Dmitri, Horațiu Mălăele – Smerdeakov), a fost încununarea colaborării sale cu Dan Micu.
„Compoziţie zguduitoare, halucinantă, intuind exact, dureros de exact, drama nu numai a unui «a fi în anume fel» sau «a nu fi în alt fel», de a crede că «totul se poate» sau că «nu totul se poate» (aceasta e, în definitiv, întrebarea). Ştefan Sileanu (Mitea), sobru şi riguros (poate prea riguros), ca de obicei mi s-a părut remarcabil, foarte sigur pe el. George Constantin (Feodor Karamazov) a făcut din însăşi prezenţa sa un spectacol. «Măscăriciul», enormul «măscărici» dostoievskian, era acolo, tăind răsuflarea oricui.” (Aurel Bădescu, „Karamazovii”, în Contemporanul, 20 noiembrie 1981)
O interpretare strălucitoare a avut în Dansul morții de Strindberg, alături de Margareta Pogonat și Ion Dichiseanu (regia: Nicolae Scarlat, 1988). Era rolul pe care actorul, peste ani, declara că i-ar fi plăcut să îl mai joace cândva, la fel cum i-ar fi plăcut să joace mai mult Shakespeare.
A jucat rar în comedii, calitățile sale actoricești, o anumită sobrietate, prezența sa îl propuneau mai ales pentru roluri dramatice, de compoziție. Însă când este distribuit în comedii, jocul său este de fiecare dată elogiat de critica teatrală.
În Pădurea de Ostrovski (regia: Costin Marinescu, 1983), „cuplul Sceaslivţev- Nesciaslivţev, în care apărea alături de Mircea Diaconu, făcea deliciul spectacolului, iar Sail dovedea că are un nebănuit şi special umor. Mucalit. Englezesc” – își amintește Doina Papp, în acea perioadă secretar literar la Nottara („In memoriam Ștefan Sileanu”, https://adevarul.ro/blogurile-adevarul/in-memoriam-stefan-sileanu-2011713.html).
Îl regăsim în rolul lui Chiriac din O noapte furtunoasă din 1987, semnat tot de Dan Micu, alături de Margareta Pogonat, Diana Lupescu, Ruxandra Sireteanu, Dragoș Pâslaru.
„Un Chiriac «triumfal» este Ştefan Sileanu. Totul în el – mersul de «fante de obor», costumaţia, morga – este al unui cuceritor de inimi, dar şi de trepte sociale.” Când juca Margareta Pogonat, se distingeau în Chiriac „şi alte interese decât cele strict sentimentale; când este Ruxandra Sireteanu – apăsând ferm pe clapele temperamentului –, Chiriac devine de-a dreptul pasional, hulpav, feroce”. (Dinu Kivu, „O noapte furtunoasă”, în Contemporanul, 27 februarie 1987)
A jucat și în două montări semnate de Mircea Cornișteanu, în comedia Floarea de cactus din 1985, rolul principal al lui Julien, pe dublu rol cu George Constantin, și în Revizorul de Gogol, pus în scenă în 1996. Despre rolul primarului din Revizorul Sebastian Vlad-Popa scria: „Ştefan Sileanu duce rolul său la altitudini nebănuite de rafinament şi expresie” (S.V.-Popa în Teatrul Azi, 2/1996 p. 25)
Dramaturgia lui Eugene O’Neill l-a petrecut de-a lungul frumoasei sale cariere. A fost Chris Christoferson în spectacolul de licență de la facultate: Anna Christie, apoi a interpretat, la începutul carierei, rolul fiului mic în Lungul drum al zilei către nopte la Teatrul Național din Cluj, alături de George Motoi (1968); după trei decenii, în 1998 Ștefan Sileanu va interpreta la Nottara, în montarea lui Al. Dabija, rolul tatălui, având-o ca parteneră pe Valeria Seciu. Cronicile de întâmpinare i-au fost întotdeauna favorabile. „O excelentă prezență scenică are Ștefan Sileanu cu replici, atitudini, tonuri și semitonuri atât de precis cântărite, încât dau senzația nepremeditării, a improvizației”, nota Cristina Dumitrescu (Cotidianul, nr. 61/1998, p. 8).
Ștefan Sileanu a avut o vastă activitate cinematografică și a lucrat cu mari nume ale filmului românesc. A fost Boian în Burebista, în regia Sergiu Nicolaescu (1980), cârciumarul în Amurgul fântânilor (regia: Virgil Calotescu, 1983). L-a interpretat pe carismaticul boier Tuliu Drăgan în filmul Adela regizat de Mircea Veroiu (1985), a fost Ministrul în Craii de Curtea Veche (regia: Mircea Veroiu, 1995), comisarul în Crucea de piatră (regia: Andrei Blaier, 1994), ca să amintim selectiv doar câteva titluri.
Momentul decembrie '89 îl marchează puternic, simțind că scena se mutase în stradă și rostul teatrului e altul. „Mă scufundasem în ziare, în imaginile de la televizor, n-am mai avut chef să joc. Am refuzat o mulțime de roluri. Nu mai aveam stare pentru teatru și m-am retras, mi-am căutat un refugiu.” După anii de consum, de ardere prin actorie, urmează ani de liniște, de binevenită însingurare, ca o cale de regenerare, de distanțare și prin ea, de contemplare. Revine la prima iubire. Formula sa picturală narativă este de esență lirică, în manieră postimpresionistă. Un rafinat peisagist, un pictor al Deltei și al mării, tablourile sale reflectă o seninătate aparte, o lume calmă, atemporală în a cărei economie interioară predomină cerul. Iubea foarte mult apa, își cumpărase chiar o casă în Deltă unde rămânea din aprilie până în octombrie să picteze și, uneori, pleca cu barca să pescuiască.
„Optimismul discret pe care îl degajă imaginile sale transmite convingerea că frumuseţea şi armonia nu sunt noţiuni abstracte, ci realităţi care ne însoţesc existenţa” – consemna despre universul său pictural istoricul de artă Cătălin Davidescu. De-a lungul anilor a avut numeroase expoziții personale și în București, și în țară. A fost membru al Uniunii Artiștilor Plastici.
Ștefan Sileanu, actorul de o înaltă ținută actoricescă și distinsă prezență scenică, omul tăcerilor grăitoare convertite în peisaje atemporale, a plecat dintre noi în anul 2020 într-o zi de martie ploioasă, răpus de un infarct, la vârsta de 80 de ani.
Cum își amintesc de el colegii de scenă
Un om extraordinar
„Avea un glas special, un bas-bariton, o voce rar întâlnită în teatru, care se potrivea foarte bine și cu fizicul lui, mai întunecat, dar în același timp seducător. Fizicul și vocea lui împreună făceau un personaj extraordinar. Noi am fost în aceeași serie, la două clase diferite, dar în aceeași promoție și ne știam bine încă din Institut, apoi am devenit colegi la Nottara. Întâlnirea de la Karamazovii a fost extraordinară. Distribuția era nemaipomenită, întâmplarea a făcut ca totul să meargă strună: era Dostoievski, era Lovinescu și, desigur prezența lui Dan Micu care, împreună, au dat un rezultat de excepție.” ̶ Alexandru Repan
Blând, foarte blând și calm
„Era foarte protector, și pe scenă, și în viața personală. Eu abia intrasem în teatru, am venit la Nottara în 1995. Era foarte blând, foarte generos și calm. Nu se enerva deloc pe scenă. Am repetat foarte bine cu el (i.e. în Lungul drum al zilei către noapte, regia: Al. Dabija, 1998). Era foarte darnic, foarte, foarte blând. Diferența între noi era enormă, ca experiență, ca valoare, dar el era din cale afară de generos și de blând. Scenele cu el se desfășurau în liniște și bucurie. Mă lua cu mașina de acasă și mă ducea și după repetiții acasă. Domnul Sileanu, marele actor pe care-l știam din filme, încă din copilărie, mă lua și mă ducea cu mașina.” ̶ Alex Jitea
Extrem de adevărat și generos
„Era un om extrem generos, de adevărat, un coleg foarte atent întotdeauna la partenerii de scenă. Avea simțul umorului, nu se lua foarte tare în serios și era extrem de pozitiv.” ̶ Victoria Cociaș