„Și în zilele noastre există aceeași presiune asupra femeilor de a performa feminitatea în acord cu niște stereotipuri”

Interviu cu Selma DRAGOȘ

 „Patimile sexului frumos în Epoca de Aur (așa cum le vedem la televizor)” (text și dramaturgie de Selma Dragoș, regie și dramaturgie: Elena Morar) abordează, sub cupola iubirii trăite în anii ʼ80, aspecte care structurau viața de atunci, atât la nivel personal, cât și la nivel de societate – raportul cu Securitatea, interzicerea avortului, cultele religioase, rolul femeii. Am stat de vorbă cu Selma Dragoș despre procesul de documentare și despre tiparele culturale și sociale care dictau viața intimă.

 Distribuția îi reunește pe Sorina Ștefănescu, Cristina Juncu, Filip Ristovski, Ioana Calotă, Laura Anghel, Mihaela Subțirică, Răzvan Bănică, Victoria Cociaș și Vlad Bălan. Costumele și video design-ul sunt realizate de Miruna Croitoru, operator video este Daniel Păun, coregrafia este semnată de Teodora Velescu, decorul și lighting design-ul sunt create de Ileana Zirra, iar muzica și versurile, compuse de Cristina Juncu. Spectacolul este realizat cu sprijinul BRD – Groupe Société Générale.

Care sunt cel mai mari provocări în documentarea și apoi dezvoltarea unei teme atât de dificile și sensibile precum cea abordată în Patimile sexului frumos în Epoca de Aur? 

 În zilele noastre, sursele documentare pentru Epoca de Aur sunt și diverse și la îndemână. Am avut și suficient timp la dispoziție pentru ca această bogăție de resurse să nu ne blocheze. O provocare a fost „pe cine credem?”

Dar marea provocare cu care ne-am confruntat încă din perioada de laborator cu Elena Morar a fost „ce excludem?”. După dezbateri îndelungate și negocieri care au făcut ca, la un moment dat, să avem text pentru un spectacol de patru ore, am reformulat cu Elena această căutare în „Ce e cel mai important pentru noi să ne aducem aminte azi?” . 

Care au fost sursele de documentare și care ți s-au părut cele mai interesante descoperiri?

Patimile sexului frumos în Epoca de Aur (așa cum le vedem la televizor) a plecat în primul rând de la surse mass-media (revista Femeia din anii ʼ60-ʼ80, filme românești din aceeași perioadă, seria „Adevăruri despre trecut” a TVR, pe care sunt recunoscătoare că am putut-o urmări pe YouTube, filmele românești de după ʼ90). După ce ne-a devenit clar peisajul format din propaganda epocii și din reprezentările postdecembriste, am căutat resurse academice și bibliografice  (multă recunoștință am pentru Denisa Oprea, autoarea articolului „Between the heroine mother and the absent woman: Motherhood and womanhood in the communist magazine Femeia”, apărut în European Journal of Women's Studies, articol care m-a ajutat să îmi structurez căutarea în etapa următoare) și lucrările Laviniei Betea. Am consultat capitolele relevante pentru noi din revista Securitatea – exemplarele găsite prin căutări pe internet precum și  resursele disponibile pe site-ul CNSAS.

Deși până la urmă capitolul despre CAP-uri a devenit un foarte scurt re-enactment, pentru el am realizat interviuri cu trei doamne care au lucrat în CAP-uri în anii ʼ80, în diverse poziții – deși informația propriu-zisă din aceste interviuri nu a ajuns în textul final, am primit de la aceste trei femei generoase o înțelegere a modului în care discursul postdecembrist a aruncat vina pentru „tarele trecutului” asupra unor oameni a căror vină este aceea de se fi descurcat cu un sistem cu care nu simțeau că pot să lupte. Am rămas, după aceste discuții, cu senzația că modul  general acceptat de a privi spre trecut împachetează la un loc gesturile de solidaritate față de alți semeni cu cele de complicitate cu sistemul, negându-le umanitatea celor care au supraviețuit fără gesturi eroice sau fără să fie martirizați.

Cum ai captat autenticitatea și veridicitatea epocii descrise? Care au fost reperele?

Cred că „veridicitatea” e un cuvânt foarte bun pentru ce am căutat în fragmentele de „reconstituire de epocă” . Propunerea Elenei, de a spune poveștile în convenția unei emisiuni TV din zilele noastre, ne-a permis să ne jucăm – în song-urile scrise pentru personajul ei, Cristina Juncu a amestecat imagini despre epocă pe care nu le mai chestionează nimeni (tinerii erau mai cuminți, ne încălzeam la aragaz etc.) cu elemente din vocabularul unei tinere de azi („pe bune”, referința la jocul „killer” etc.); pentru sketch-urile „la ginecolog” am (re)văzut zeci de sketch-uri de revelion, încercând nu atât să asimilez vocabularul, cât să extrag ceea ce mi se părea că le face atât de recognoscibile: o duplicitate a textului, o tensiune care decurge din faptul că nici unul dintre interlocutori nu e sigur dacă celălalt vorbește despre aceleași lucruri – râsul declanșat de aceste sketch-uri e un râs de ușurare, de complicitate. Dar nu până la capăt, pentru că nu poți ști dacă persoana de lângă tine râde din aceleași motive.

Deși am făcut o documentare extinsă, nu există povești adevărate în textul spectacolului, am ficționalizat interviurile, articolele citite și materialele video de arhivă pentru a spune povești plauzibile –  spre exemplu, personajul Ioanei Calotă e dintr-un sat care chiar există, cu tot cu izvorul lui tămăduitor și cu reputația de „China României”, dar imaginile cu familia personajului sunt imagini cu o familie din București, iar povestea evadării ei am inventat-o plecând de la un articol din revista CNSAS, intitulat „Acțiunea Denigratorii - 84”  și de la o fotografie cu Biblii confiscate, găsită într-un raport de securitate despre „Problema culte-secte” în județul Bihor.

Consideri că există și în prezent o imagine idealizată a femeii? Cât de diferită este ea față de cea din perioada comunistă?

Da, bineînțeles, și în zilele noastre există aceeași presiune asupra femeilor de a performa feminitatea în acord cu niște stereotipuri.  Diferența majoră este aceea că nu suntem obligate prin lege să ne trăim viețile ca femei în acord cu imaginile care predomină în spațiul public.

Am văzut în acești ultimi ani venind spre noi un val conservator puternic, care promovează o feminitate „tradițională”.  Mi se pare relevant să ne uităm ce fel de abateri de la modelul feminin tradițional – femeia care se împlinește prin maternitate și supunere – sunt sancționate, de cine și cum.

În 2025, o femeie nu plătește o taxă dacă nu are copii, dar poate fi sancționată simbolic, de familie, de opinia publică. Poate divorța, dar e posibil să piardă capital social din această cauză.

Legal, avem libertatea de a lua decizii legate de viața noastră reproductivă. Practic, există zone din România unde medici care refuză chiuretajul „din motive de conștiință” vor efectua procedura într-o clinică privată, contra unui cost prohibitiv. Trăiesc încă în România fete care își încep viața sexuală înainte de a fi avut vreo educație în ceea ce privește sănătatea reproductivă. Pentru aceste fete, lucrurile nu s-au schimbat atât de mult.

Un alt lucru care nu s-a schimbat este modul în care femeile sunt responsabile pentru violență, dacă li se întâmplă. În continuare supraviețuiește axioma care spune că femeile „bune” sunt ferite de violență. Dacă sunt victimele violenței, e pentru că nu erau bune. Femeile violate, bătute sau ucise în România nu sunt femei adevărate, femei bune, femei cuminți, femei îmbrăcate corespunzător. Așa cum am văzut chiar zilele acestea, reacția colectivă atunci când o femeie e agresată de un străin sau de un partener este de a o învinovăți pe aceasta că s-a abătut de la „cum trebuie să fie o femeie adevărată”.  Această imagine a femeii care își merită dreptul de a exista doar dacă e imaculată le este impusă chiar și fetițelor de 14 ani. Indiferent cât e de lipsită de suport familial sau social, o fetiță va împărți egal răspunderea simbolică pentru ce i se întâmplă cu bărbatul matur care a abuzat-o. Deși, conform legilor de astăzi, bărbatul a comis un viol, în media se va vorbi despre „concubinaj”.

Cum explici nostalgia față de ideea de iubire de atunci?

Am dezbătut mult cu Elena afirmația „altfel era iubirea”, auzită în mod repetat de la generația mamelor noastre dar și de la femei de vârsta noastră. Invit cititorii în comentariile la filmul Liceenii, disponibil pe YouTube, pentru o mostră de afirmații din această familie.

Am două explicații, simpliste. Pe de o parte, pentru a înțelege, fac apel la propriul meu mod de a-mi povesti tinerețea – nu mi-aș dori să fiu din nou o tânără fată în anii ʼ90, dar îmi place să-mi amintesc. Pentru că atunci când rememorez, nu retrăiesc greutățile, ci văd, cu ochii unei femei de 45 de ani,  o fată tânără care depășea lucruri pe care nu era pregătită să le depășească. Simt un amestec de compasiune și admirație pentru tânăra care am fost și senzația asta plăcută e o sursă de încredere în viitor.

Pe de altă parte, cred că nostalgia după cum era iubirea „atunci” e și nostalgia după liniștea pe care o poate crea încadrarea în niște ritualuri de curtare și îndrăgostire previzibile, fără senzația de posibilități nelimitate pe care a creat-o apariția internetului.

Cât de mult poate rezona o tânără care nu a trăit în vremea comunismului cu experiențele personajelor feminine din spectacol?

Asta sunt curioasă și eu, sper să fie cât mai multe reprezentații cu liceeni și să ne spuneți și nouă cum a fost.