Perspective
Interviu cu Mary Elizabeth HAMILTON
Mary Elizabeth Hamilton – care a studiat la prestigioasa Julliard School și este câștigătoarea American Shakespeare Center’s New Contemporaries Award în 2018 – este una dintre vocile reprezentative din dramaturgia americană contemporană, o dramaturgă prolifică, interesată de povești intimiste, de familie, care te introduc în lumi surprinzătoare, emoționante și te fac să chestionezi cât de clară este granița dintre bine și rău. Trei dintre piesele sale – The Plan/Planul, It's Still Fucking Tuesday/E tot marțea asta blestemată și One of the Women/Una dintre ele, vor fi prezentate sub formă de spectacole-lectură în cadrul proiectului „Focus dramaturgie americană contemporană”, organizat în cadrul Centrului de Cercetare „Dan Micu” al Teatrului Nottara, în parteneriat cu Peacedale Global Arts din New York.
Piesele tale abordează subiecte extrem de variate, de la povești de familie la teme cu impact social. Cât de mult de inspiri din propria viață în procesul scrisului?
Aș spune că totul este inspirat din viața mea, dar nu este o copie. Astfel, în fiecare piesă există cel puțin un personaj, dacă nu chiar întreaga poveste, care se inspiră din ceva ce am trăit. Aceasta este baza de la care pornesc și de acolo ficționalizez destul de mult, în parte pentru că am nevoie de o distanțare obiectivă pentru a vorbi despre ceva ce am trăit într-un fel care să fie onest.
Cât de mult îți propui să reflecți realitatea în piesele tale, să îndrepți oglinda asupra acesteia?
E un soi de oglindă laterală, nu mă interesează și nici nu mă pricep să creez o oglindă directă. Pentru mine este interesant să ajustez lucrurile, să le confer un pic de magie sau, în orice caz, să le înzestrez cu ceva special. E teritoriul unde mă simt jucăușă și creativă.
Simți că scrisul tău poate să schimbe ceva într-un om, că au un impact puternic?
Nu știu dacă neapărat schimbare, dar eu prețuiesc comentariile în care văd că cineva a simțit ceva puternic pornind de la piesele mele, că i-a amintit de ceva din viața sa, în esență că i s-a părut ceva onest, verosimil.
Cum arată procesul tău de lucru? Scrii dintr-un foc, atunci când ai o idee, sau îți stabilești un program?
Un pic din amândouă. Două dintre piesele pe care le prezint la Nottara, One of the Women și mai ales The Plan, le-am scris când fiica mea era foarte mică și nu aveam deloc timp de lucru. Astfel că, în timp ce o scoteam la plimbare sau încercam să o adorm, mă gândeam la tot felul de subiecte și povești. Aceste două piese le-am scris dintr-o suflare. De pildă, am dus-o pe fiica mea la un eveniment muzical și, cât am așteptat-o afară pe verandă, am scris prima jumătate din piesa Planul în carnetul meu. În principiu, scriu rapid, dar durează mai mult ajustarea, iar în procesul rescrierii îmi fac un program mai ordonat, zilnic.
Cât de mult simți că poveștile personale, intime reflectă ceva din peisajul mai larg social?
Ele sunt mai degrabă o reflectarea a mea și a felului în care relaționez cu oamenii. Sunt copil unic, am fost crescută doar de mamă, iar acum sunt, la rândul meu, mamă singură, astfel că experiențele mele formatoare au fost generate grupuri mici de oameni. Dar sper că aceste micro-relații să reflecte și ceva mai mare. De asemenea, mă simt copleșită când se întâmplă prea multe lucruri în același timp, astfel că tind să mă refugiez în momente mai intime.
În cele trei piese ale tale care vor fi prezentate la Nottara, în acest proiect care-și propune să creeze punți între spații culturale diferite, care ai spune că sunt elemente tipic americane, ce țin de mentalitățile și de stilul de viață de acolo?
Nu m-am gândit așa până când nu le-am văzut prezentate în altă țară, astfel că e foarte interesantă perspectiva. Aș spune că în The Plan ce e specific – și poate există și în România – e experiența de a trăi într-un orășel în care te simți captiv și de a visa la viața care există în afara acestuia, poate într-un oraș mai mare. În One of the Women, toată atmosfera este specifică zonei central-vestice a Americii, de unde erau foștii mei socri. Iar în It's Still Fucking Tuesday, este vorba despre o dinamică specifică care există în zona de nord-est a Americii, unde se resimte o divizare de clasă între oamenii care trăiesc de mult timp acolo și se bazează pe o avere care a fost transmisă de generații – ceea ce poate fi în sine o capcană – și clasa muncitoare, care fie apar în viețile celorlalți, fie au propriile lor probleme generaționale.
It's Still Fucking Tuesday este inspirată, de asemenea, din A Long Journey into the Night. Cum ai adaptat povestea inițială și ce i-ai adus inedit?
Am iubit mereu această piesă și, în plus, la acea vreme, aveam pe cineva apropiat care se lupta cu dependența. M-a interesat această temă, felul în care este reflectată în piesa lui O'Neill, am citit mult despre problema dependenței atunci, problemă cu care mă confruntam în mediul meu apropiat. Un aspect notabil în piesa lui O'Neill, din punctul meu de vedere, este cât de absent este personajul lui Mary și cât de important este, în același timp, pentru întreaga poveste. Și totuși, mare parte din acțiune este despre un grup de bărbați care se îmbată și vorbesc despre această femeie cu probleme. M-a interesat ce se petrece cu ea și ce crede despre tot ce se întâmplă. Am inversat perspectivele și am oferit-o pe a ei.
Care este dinamica dramaturg-regizor-actor atunci când una dintre piesele tale urmează să fie prezentată/montată? Cât de mult te implici în procesul creativ?
Îmi place să fiu foarte implicată. De multe ori, am o idee clar formată despre cum ar trebui să arate pe scenă. Dinamica mea preferată e cea cu un regizor care și acceptă, și contestă acest aspect. E un proces în care învăț când să renunț și când să lupt pentru ideile mele. Ador să fac parte din echipa creativă și când întâlnești oameni care sunt pe aceeași linie cu tine e minunat, căci potențează ceea ce tu aveai deja în minte. Dar ai multe de învățat și atunci când întâlnești oameni cu un ego mare, care nu sunt capabili să negocieze, să fie deschiși.
Cât de liberă te simți în scrisul tău? Simți că există vreo presiune din exterior?
Nu am restricții din exterior, din fericire. Am avut o discuție interesantă la repetițiile de la Tuesday, când se menționa despre un dialog în care un personaj vorbește mult, dar nu spune, de fapt, mare lucru, și asta m-a făcut să gândesc la un soi de cenzură internă a limbajului, pe care o folosim să ne protejăm. Mă confrunt uneori cu aceste lupte interne, care mă fac să mă gândesc la cum e folosit limbajul uneori pentru a nu exprima direct anumite stări, ba chiar pentru a spune contrariul.
Ce așteptări ai cu privire la proiectul desfășurat la Nottara pornind de la piesele tale?
Nu aș spune că am venit cu așteptări exacte, ceea ce e foarte eliberator. Megan McClain [Peacedale Global Arts] mi-a trimis un mail în care mă întreba dacă vreau să merg în România, iar eu am spus desigur! Asistând la repetiții și la discuții, am fost încântată să văd cât de nuanțat văd artiștii piesele mele, de faptul că se înțeleg unele lucruri despre care nu eram sigură că se vor înțelege în engleză, cu atât mai puțin că vor trece bariera limbajului. Sunt curioasă cum vor percepe spectatorii aceste povești, dacă se vor plictisi sau se vor conecta.