Perspective
”Bine că te duci în străinătate la teatru, dar spectacolele lui Purcărete le-ai văzut? Hai, mâine la Amphitryon, am fost recent la Faust și Povestea prințesei deochiate, și sunt extraordinare….” E doar un fragment dintr-o conversație pe care am auzit-o, oarecum fără să vreau, căci tânărul care discuta la telefon cu o prietenă mi-era vecin de masă, la una din cafenelele delicioase ale Clujului. Nici dacă aș fi invocat zeii, pe Jupiter și Mercur – normal!– pronia nu mi-ar fi servit o ocazie mai bună să cunosc opinia unui spectator. Fusesem cu o seară înainte la premiera recentă a clujenilor, în regia lui Purcărete, scenografia lui Buhagiar și muzica lui Șirli. Triadei de succes binemeritat și îndelungat i s-a adăugat o echipă de teatru din cel bun, cu respect și bucurie pentru o meserie din ce în ce mai tributară selfismului și comercialului facil. Înaintea spectacolului, am apreciat publicul de premieră, deosebit de elegant, semn că în Ardeal încă se mai practică obiceiul de a onora artiștii și teatrul. Sala aceea splendidă a Teatrului Național din Cluj, plină ochi, a respirat bun gust și calitate. Da, un public special, rar întâlnit!
Inspirată de Plaut, comedia în versuri a lui Molière (traducere de Victor Eftimiu și Petru Manoliu) a fost scrisă în 1668, iar reprezentarea ei, considerată subversivă la acea vreme, fiindcă sub trăsăturile lui Jupiter – zeul șef din Capitoliu – se ghicea figura Regelui Soare, Ludovic XIV, monarh cu o listă de amoruri scandaloase. În mizanscena lui Silviu Purcărete, această comedie cu inflexiuni tragice despre jocul dragostei, al puterii și identității se petrece într-un univers contemporan, ușor recognoscibil. Canapeaua de piele, locul amorului ilicit, somptuoasa masă de petrecere și costumele sunt tot atâtea însemne scenografice ale modernității. Într-un univers în care zeița Nopții (Romina Merei – senzuală și complice) acceptă cerințele venite pe filieră de autoritate, protagoniștii devin interșanjabili, la adăpostul obscurității. Așadar, Jupiter (Ionuț Caras – seducător desăvârșit în cizmele-i elegante de lac) îndrăgostit de frumoasa Alcmena (Sânziana Tarța, feminitate la superlativ), preia trăsăturile soțului acesteia, generalul Amphitryon (explozivul Matei Rotaru), pentru a profita la adăpostul falsului chip de îmbrățișările tinerei soții cinstite. E ajutat în această uzurpare a identității, de fiul său Mercur (Cristian Grosu, lubric și necioplit cu grație), deghizat în Sosi, valetul adevărat al lui Amphitryon (Cătălin Herlo, amestec înduioșător de naivitate și ludic). Falsul Sosi îi refuză, cu subterfugii destul de brutale, noaptea de amor soției sale Cleantis (Irina Wintze, într-o dublă compoziție delicioasă, atentă și minuțioasă), camerista Alcmenei. Totul se complică, odată cu ivirea zorilor și întoarcerea prematură din război a realului Amphitryon, declanșând o dispută plină de amărăciune și harțag între soți și soții. Prilej al unei meditații amare pe tema iubirii și a implicațiilor ei morale, a seducției și geloziei, a alegerilor imposibile între rolurile de soț/amant și soție/amantă. O comedie aparentă, căci în subtextul replicilor mustește tristețea, întrebările despre fragilitatea iubirii, precum și raporturile de forțe dintr-un cuplu căsătorit de mulți ani. Spațiul sonor al spectacolului e când delicat, când straniu, sugerând din strigăte de pasăre, zgomote misterioase și fragmente muzicale o noapte profundă, în care se petrec jocuri de alcov, despărțiri pătimașe și certuri definitive pe tema căsniciei, a onestității și adulterului. Cântecele fiecărui personaj subliniază aerul de operetă al întregului, cu funcție ironică și autoironică. Vasile Șirli nu compune doar muzica, ci îi conferă spectacolului o carnalitate și o senzualitate cu accente bitter-sweet, ce subliniază în plan sonor ideile regizorale.
Silviu Purcărete construiește de fiecare dată un univers personal, ușor de recunoscut, unde magia spectacolului pe care o stăpânește la perfecție se alcătuiește din mijloace puține: o lumină ce apare ca din pălăria iluzionistului, intrări în scenă din cele mai neașteptate unghiuri, o rezolvare surprinzătoare de situație, o citire în profunzime și mereu proaspătă, vie a textului. Lectura regizorală decupează sensurile existente, și conduce spectatorul spre o înțelegere subtilă a întregului. Toate aceste instrumente din estetica lui Purcărete sunt împachetate cu grație poetică, dar și cu grijă pentru fiecare actor, de la roluri principale până la apariții secundare, pentru a forma un tot armonios, fluid, inteligent, cu detalii și accente pline de umor.
Din construcție nu putea lipsi corul, această entitate spectaculară purcăretiană mereu argumentată ca alegere. Aici, în Amphitryon, ”cocoana” Alcmena e însoțită de un grup de băieți și fete, cameriste, valeți, prieteni de petrecere interpretați de Petre Băcioiu, Ruslan Bârlea, Patricia Brad, Cătălin Codreanu, Radu Dogaru, Ramona Dumitrean, Elena Ivanca, Diana Ioana Licu, Cecilia Lucanu-Donat, Angelica Nicoară, Cosmin Stănilă. Prezența lor are sens, crează vivacitate și culoare, și fiecare actor/actriță contribuie impecabil la energia senzuală a spectacolului.
Amphitryon va avea succes și va face săli pline. Cu siguranță va genera discuții pro și contra, ca orice spectacol bun. Te urmăresc replici, te obligă să-ți pui întrebări despre identitate, dublul ”eu” și misterioasa energie a iubirii. În final, rămâi cu un refren pe care-l tot fredonezi în noaptea care se lasă peste orașul cu clădiri în culori și lumini pastelate:
”Greşelile acestea, oricum le-am descifra,
Ating în viața noastră o parte delicată,
Iar rațiunea poate de multe ori ierta
Ce dragostea şi cinstea nu iartă niciodată.”
Foto: Nicu Cherciu
