Suntem în primăvara anului 1986. Undeva în România… un sat pierdut de lume. O uliță rece, plină de noroi. Și o femeie care cară un bagaj într-o dimineață întunecată. Pare că vrea să fugă. Pare că evadează. Dintr-o altă parte de lume, prin aer plutește o amenințare tăcută. Norii aduc cu ei moartea. La Cernobîl a explodat un reactor și nivelul de radiații a crescut mult peste limitele admise. Vântul a purtat norii și spre România. Moartea e peste tot.
În acel an cumplit, în acea primăvară neagră, femeile din România au trăit un moment atroce. În toată atrocitatea unui regim comunism care-și atinsese de mult punctele teribile, ceea ce a urmat exploziei reactorului de la Cernobîl a depășit orice imaginație. Și azi, la aproape 40 de ani de atunci, când un pericol similar ne dă târcoale, încă ne e greu să vorbim despre crimele neștiute ale acelei perioade îngropate într-o memorie colectivă care le ocolește. Pentru că radiațiile de atunci nasc până azi maladii necunoscute. Și frica încă ne ține prizonieri. Poate de aceea anul 1986 este un „an pierdut”, așa cum a ales Ligia Ciornei să-și intituleze filmul. „Anul pierdut 1986 / Clouds of Cernobyl”.
Despre frică și despre traumele pe care le-a lăsat undeva în ADN-ul nostru acel an teribil, trăit în inima acelui regim teribil, lungmetrajul regizoarei Ligia Ciornei spune o poveste adevărată despre o femeie care trebuie să facă o alegere imposibilă. Un alt fel de „Sophie’s Choice”, „Clouds of Cernobyl” vorbește despre a alege între a păstra un copil, în condițiile în care, din cauza radiațiilor, șansele să se nască cu grave malformații erau uriașe, sau a face un avort ilegal, care ar fi putut s-o ucidă sau s-o ducă direct la închisoare. Regimul comunist condamna în egală măsură avortul și nașterea copiilor cu malformații și le condamnau pe mame, pe care le considerau vinovate pentru că aduc pe lume „monștri”, și-i închideau pe acești copii în centre speciale unde părinții nu aveau voie să-i îngrijească. Între aceste două variante imposibile, femeia acelei perioade trăia suspendată între pământ și cer, era adesea dezumanizată și educată să tacă și să îndure și să se simtă vinovată pentru tot și pentru orice.
Această atmosferă aproape absurdă, aproape neveridică, clișeistică în felul ei, încearcă s-o surprindă filmul „Anul pierdut 1986 / Clouds of Cernobyl”. O femeie la jumătatea vieții, interpretată de Isabela Neamțu, o femeie care într-o altă lume ar fi putut deveni o intelectuală adevărată, care ar fi putut să descopere lumea, aici, în acest timp și în acest loc nu face decât să încerce să-și trăiască decent și cu bun simț viața, care seamănă cu o închisoare. Locuiește într-o casă modestă și kitsch, un amestec de urât comunist și sărăcie, fiind în fiecare clipă abuzată fizic și psihic de o soacră dominatoare, interpretată de Victoria Cociaș; crește doi copii și este însărcinată cu al treilea și-și așteaptă în fiecare zi soțul, interpretat de Gavril Pătru, să vină de pe mare. Filmul își propune să redea, acel tip de dezumanizare colectivă pe care l-a reușit comunismul: ființa umană, îndepărtată de orice plăcere și de orice bucurie, care trăiește chinuit și absurd și fără sens. Așa e viața Irinei, învățătoare într-un sat din România. Isabela Neamțu construiește un personaj teribil, greu, imposibil de uitat. E un amestec de furie reținută și resemnare, de acceptare și neputință, de noblețe zdrobită și frustrare, de tristețe și speranță care se face țăndări, de voință și fragilitate. E ca o prințesă rătăcită într-o poveste pe care încearcă s-o trăiască în fiecare clipă cu o demnitate pe care cei din jur o confundă cu pasivitatea. Dar fiecare gest al ei și fiecare privire păstrează urmele unei aristocrații a ființei umane pe care niciun regim abuziv nu ți-o poate șterge cu adevărat. În contrapunct, e Victoria Cociaș, soacra abuzatoare, „tovarășa doctor” dintr-un sat de țară… Îmbrăcată într-o rochie albastră, mereu elegantă, „eleganța” aceea urâtă, tipic comunistă, ea e mai mult decât clișeul soacrei abuzatoare. E încarnarea unui tip de brutalitate pe care numai regimul comunist a știut să-l hrănească într-o asemenea măsură. E dură, rea, manipulatoare, lipsită de sentimente, e o variantă feminină a anchetatorilor de la Securitate, perfect construită și interpretată de Victoria Cociaș. Permanent cu un zâmbet rece, aproape neomenesc, cu o privire nu doar de gheață, ci lipsită total de orice urmă de empatie, un monstru care ar alege fără să clipească moartea Irinei, un produs perfect al unui regim dezumanizant.
Un act de curaj ca, după „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile” al lui Cristian Mungiu, să încerci să realizezi o scenă cu un avort în perioada comunistă. Și totuși, acesta rămâne cel mai puternic și mai bine realizat moment al filmului: cel în care moașa satului, interpretată de Oana Pușcatu, e obligată de soacra Irinei să-i facă avort. Scena e atroce. Irina e obligată să bată pături în geam, să-și încuie copiii în camera de alături și, deși aude că nu există anestezic, să se urce pe o masă de bucătărie și să accepte să-i fie ucis copilul, deși ea vrea cu toată ființa ei să-l păstreze. Tensiunea momentului e cumplită, e greu de suportat. La fel cum teribile sunt și momentele de tandrețe-ură-abuz dintre Irina și soțul ei, venit ca un salvator exact la momentul oportun. Scenele dintre ei doi sunt bine dozate, la fel și tensiunile, și iubirea reținută, și neputința lui, și furia, și tandrețea.
Frumusețea filmului constă în primul rând în faptul că pune în discuție multe dintre problemele acelei perioade, unele dintre ele redevenite azi, în altă formă, din nou actuale. De la problema avortului, la raportarea la credință, la alegeri (i)morale și până la relația de cuplu, toate sunt expuse și, teoretic, lasă loc multor discuții. Momentul cel mai duios-emoționant din film, pe care să-l iei cu tine ca pe un zâmbet trist, rămâne cel în care Irina îl roagă pe soțul ei, venit de peste mări și țări, să-i mai povestească despre Istanbul… noaptea, în pat, în întuneric – pentru că până dimineața curentul electric e oprit. Și el îi spune de lumini, de palmieri, de parfumul de portocali și de mare…
***
Pe Victoria Cociaș și pe Isabela Neamțu le regăsiți în multe dintre spectacolele de succes ale Teatrului Nottara. Vă așteptăm să descoperiți pe scenă alte chipuri ale maternității interpretate de Victoria Cociaș, în „Sonată de toamnă” sau în „La doi pași de Mullingar”. Iar pe Isabela Neamțu, vă așteptăm s-o vedeți în „Capcană mortală”. În spectacolul „Fetele Pelican”, Victoria Cociaș și Isabela Neamțu sunt mamă și fiică… Deci nu-l ratați!