Este tânără, frumoasă, jovială, are un zâmbet ușor ștrengăresc. Aduce armonie, pace, iubire de natură și de frumos. Era invocată pentru a aduce inspirație poeților, dar și în momentele de restriște interioară, când oamenii căutau să își regăsească bucuria și calmul. Am auzit, de Ziua Mondială a Teatrului, o urare foarte interesantă: „La mulți ani celor care se închină Thaliei!”, care m-a făcut să mă gândesc la istoria din spatele atât de des invocatei muze și la cât de puternic este încă simbolul măștilor atunci când ne referim la teatru.
Una dintre primele imagini care ne vin în minte când ne gândim la teatru este reprezentată de cele două măști care reflectă două stări opuse: bucuria și tristețea. În spatele acestora există o mitologie bogată, care ni le relevă pe cele două muze antice considerate ocrotitoare ale artei teatrului: Melpomene, muza tragediei, și Thalia, muza comediei. Fiicele lui Zeus și ale lui Mnemosyne (zeița memoriei), Melpomene și Thalia au mai avut șapte surori, care, la rândul lor, aveau în grijă câte o formă de artă: Calliope, sora cea mare, ocrotea poezia epică (una dintre cele mai celebre invocații ale ei rămâne cea din Iliada: „Cântă, Zeiță, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul”), Euterpe proteja poezia lirică și muzica, Polimnia – imnurile și muzica solemnă, Terpsihore – dansul și cântarea corală, Erato – poezia de dragoste, Clio, poezia eroică, iar Urania, astronomia. Poeții le invocau atunci când aveau nevoie de inspirație, pentru ca muzele să se întruchipeze sub formă de șoaptă care îi ghida pe teritoriul imprevizibil și misterios al diferitelor forme de expresie artistică.
Trecerea timpului a arătat că zâmbitoarea Thalia a rămas cel mai aproape de aspirația oamenilor către frumos. Muza cea veselă și înfloritoare, care purta coroniță de iederă, a ajuns să fie reprezentativă pentru arta teatrală – căci e clar că, deși era ocrotitoarea comediei și a poeziei pastorale, tindem să ne referim la ea atunci când vorbim despre teatru în general.
În secolul al VI-lea î.Hr., la Teatrul lui Dionisos, construit la poalele dealului Acropole, aveau loc primele reprezentații teatrale din istorie. Actorii care s-au înfățișat publicului au apărut purtând măști, folosite nu pentru a exprima emoții, ci pentru a reprezenta diferitele personaje jucate. Numai pentru genul comediei s-au identificat peste 40 de tipuri de măști (confecționate din materiale ușor degradabile, măștile nu au supraviețuit trecerii timpului, dar reprezentări ale acestora s-au identificat din belșug, pe structuri arhitecturale, pe ceramică etc.).
Deși acum înzestrăm măștile mai degrabă cu o valoare simbolică, în Antichitate ele aveau în primul rând o funcție practică: cât timp a fost valabilă regula că numai trei actori jucau rolurile vorbite, era mai ușor pentru aceștia să marcheze trecerea de la un personaj la altul, marcau, de asemenea, existența personajelor feminine, căci numai bărbații urcau pe scenă și, având în vedere că teatrele antice aveau o capacitate uriașă, de zeci de mii de locuri, măștile, care erau supradimensionate și în culori vii, erau necesare pentru ca fiecare spectator să poată avea vizibilitate la ce se petrecea pe scenă. Designul măștilor nu era aleatoriu: fiecare trăsătură, inclusiv culoarea părului, era în acord cu o particularitate de caracter, marcând inclusiv statutul social al personajului.
De-a lungul timpului, măștile și-au schimbat funcționalitatea, dar și-au păstrat forța simbolică. Iar zâmbetul rămâne una dintre cele mai puternice forme de expresie, reprezentând aspirația noastră permanentă către echilibru, nevoia de exorcizare a răului. Astfel că nu întâmplător zeița zâmbetului a traversat secole și a ocolit valurile uitării, iar oamenii încă se întorc către ea atunci când își amintesc că râsul poate fi salvator.