Perspective
A venit în Teatrul Nottara în anul 1973, a lucrat la spectacolele-legendă ale teatrului, a croit haine pentru toți marii actori care au jucat pe scenele de la Nottara, l-a angajat Horia Lovinescu și, de peste cincizeci de ani, face parte din istoria teatrului. Domnul Ion Bașturea, croitor al Teatrului Nottara ne invită în atelier și ne arată că lucrează la un costum... Pe masa de lucru, în față, are o bucată de stofă din care croiește o pereche de pantaloni. Îmi spune că pe vremuri stofele erau mai bune și mai de calitate, azi... lumea și-a pierdut din eleganță. „Acum, pentru ochii mei, lumea arată foarte urât. Mă uit pe stradă și mi se pare că lumea e prost îmbrăcată. La teatru, lumea nu mai vine îmbrăcată elegant. Când ieșeam la pauză în foaier doamnele erau elegante... pardesiu, mantou. Venea vreodată o doamnă la teatru în canadiană? N-avea ce să caute! Bărbații erau la costum, la cravată. Acum, mi s-a întâmplat să ies cu soția pe Calea Victoriei într-o sâmbătă, să venim la teatru. Și la un moment dat mi-am dat cravata jos și am băgat-o în buzunar... I-am zis soției: <eu sunt cel mai elegant de aici>. Și m-am simțit prost. M-am întrebat ce m-oi fi îmbrăcat eu așa. Adevărul e că până în anii ’90 lumea s-a îmbrăcat elegant. În ’70-’80 a fost momentul când omenirea a fost cel mai elegant îmbrăcată. Păi plecam de-acasă fără balonzaid? Când ieșeam pe Calea Victoriei puneam un pardesiu elegant. Acum pui o geacă fiindcă e ușoară, e vătuită... Atunci nu ieșeam fără pălărie. Eu la atelier nu mă duceam fără cravată, iar la teatru toți actorii erau la cravată. Și noi, croitorii, cum era să ne ducem să le prezentăm costumele? Puteam să ne facem de râs? Până în ’89 eu nu m-am dus niciodată la teatru fără cravată. Știți, și haina îl face pe om... Un pantalon frumos, o vestă elegantă... Iar atunci faptul că se lucra de mână conta mult, iar stofele erau de lână sută la sută...”
Îmi arată un Neckermann din anii ’70, pe care îl ține într-un dulap, lângă masa de lucru, și vorbește cu nostalgie despre un timp în care viața curgea în alt ritm, iar teatrul avea alt tip de impact și alt sens. Marea istorie, privită prin ochii unui profesionist, care a străbătut lumi și epoci diferite, care s-a născut într-un sat de lângă Buzău în anul 1939 și care a trebuit să se adapteze permanent la schimbări. Și-a început cariera în Teatrul Nottara lucrând la celebrul „Hamlet” în regia lui Dinu Cernescu, venind de la Cooperație unde câștiga de patru ori mai mult.
Lucram aici, în spate la Magazinul Victoria, făceam balonzaidere. Se purtau atunci trenciurile alea albe, elegante, din tercot. Ți le lua din mână aicea jos... Câștigam foarte bine. 4000 de lei. Erau bani atunci 4000 de lei!
Și de ce ați acceptat să plecați de la Cooperație? La teatru salariul era doar 1100 de lei...
Cred c-a fost destinul. Mi-a plăcut în teatru. Eu... băiat de la țară... M-a tentat. Pentru mine, a fost un loc de aur. De-asta am și rămas atâția ani, că am simțit că lucrez într-o instituție frumoasă. Într-o instituție de cultură. Că prin instituția asta și eu am urcat. Lucram în teatru, nu eram oricine... Era ceva nobil. Când am venit la direcție și m-am angajat, era domnul Lovinescu director... Și mi-a plăcut teatrul așa cum era atunci. Era o plăcere când veneai la teatru. Era George Constantin, Ștefan Iordache, toți erau eleganți, domul Hossu, domnul Repan... Ce? Venea vreunul în geacă sau în blugi? Veneau la cravată, la pardesiu. Și noi, croitorii, două săptămâni stăteam la șnur. Veneam de la ateliere cu costumele și stăteam în sală, asistam la repetiții. Dacă voia unul să-i mai strâmtăm ceva, aveam mașină de cusut sus în teatru. Știam toate replicile actorilor.
Care a fost primul spectacol la care ați lucrat?
„Hamlet”! Cu Ștefan Iordache. Repan era regele... am venit aici la toate repetițiile, am venit cu costumele... pentru mine era splendid, costumele erau superbe... era stofă bună. Pe urmă am făcut „Karamazovii”. Jucau 40 de actori. Am îmbrăcat ofițerii, generalii. I-am făcut lui George Constantin un costum... Cel mai frumos costum pe care l-am făcut eu! Le-am făcut pardesie de gabardină. Domnul Lovinescu adusese aici cei mai buni actori din București. Și pe vremea aia actorul avea un nume! Erau mai respectați. Erau și mai puțini, poate, televiziunea le făcea mai multă propagandă...
Atelierele Teatrului Nottara erau în acea perioadă undeva la Obor, la Avrig, povestește mai departe domnul Ion Bașturea și cuvintele lui simple, necosmetizate, reconfigurează un univers dispărut, aproape o altă planetă, cu cât ne întoarcem mai mult în timp. Aleg să nu intervin în autenticitatea discursului. Îl rog să-mi povestească despre Horia Lovinescu, așa cum și-l amintește.
Stătea pe Ana Ipătescu. Și m-a chemat la un moment dat de i-am aranjat un taioraș lui Anamaria Beligan. În anul ăla s-a și îmbolnăvit. Lovinescu era... cum să vă spun... el n-avea treabă cu nimeni. Era un om așa de blând, era un boier! Când venea la birou era cu capul în jos... Teatrul ăsta îl conducea prin numele lui. Era mare scriitor... Mă mai duceam la el acasă, îi mai călcam un patalon; o avea pe Bubulina, o doamnă grasă, la el acasă... Casa era pe Ana Ipătescu, de la rond pe stânga. Avea o sufragerie imensă. Dar când am fost în dormitorul lui... dormea pe un pat de cazarmă, de metal, era foarte modest. Avea un televizor în cameră și măsuța unde scria. Atât! Și Bubulina zice: hai să-ți arăt ce mănâncă dl Lovinescu! Și m-a dus la bucătărie. Avea numai pâine prăjită. Atâta mânca. Dar, în schimb, bea doi litri de coniac pe zi. A murit tânăr...
Îl întreb despre ceilalți artiști cu care a lucrat. Cu toții veneau la probe la atelierul din Avrig, unde erau angajați trei croitori care se ocupau de costumele pentru toate premierele teatrului. Se termina una și imediat începeau lucrul la alta.
Veneau ei la atelier. Acum nu prea mai vin. Și George Constantin și Stefan Iordache, toți veneau. Lucram și în privat pentru ei. Și la domnul Dichiseanu m-am dus la dânsul acasă. La domnul Radof la fel. La domnul Hossu. Eu zic că erau mai educați actorii. Erau mai școliți. Cei de azi nu mai sunt așa. Și sunt îmbrăcați urât... Ce să vă spun? Dacă era de treabă, luam și acasă, dar întotdeauna piesa a ieșit la timp!
Vorbiți despre actori îmbrăcați urât. Ce înseamnă pentru dvs un actor îmbrăcat bine?
Haina și poziția lui în scenă... ca să aibă eleganță. Eu zic că haina face juma-juma din rolul unui actor. Cred că am lucrat cu 200 de scenografi. Haina îl făcea mai serios pe actor. Acum nu mai e așa. Și vă zic că am văzut peste 200 de premiere. Până nu se dădea premiera, nu plecam din sală. Vedeam toate șnururile. Se făceau 10 premiere pe an, cinci la sala mică, cinci la sala mare.
Cum era atmosfera în teatru?
Știți cum e? Concurență ca-n toate meseriile... Ce, credeți că la noi la croitorie nu era? Dar niciodată nu ne-am certat între noi. Era tare frumos acolo la noi, la Obor. Aveam vreo zece sărbători pe an, făceam niște mese de se știa și-n teatru... Nu ieșeam niciodată cu actorii, n-aveam noi treabă, aveau ei gașca lor. Ne respectam, ne salutam, povesteam, domnul George venea la Obor și stătea câte două ore. Domul Hossu la fel... Da’ și la ei erau orgolii. Se salutau, da, dar erau orgolii. În cabina numărul 1, nu prea intra oricine. Doar cei care aveau rolul principal. Ștefan Iordache era un om foarte rece. În schimb, George Constantin era mai dur. Când îl vedeau mașiniștii, toți fugeau. Că-i lua la gură, că de ce stai, de ce fumezi, de ce e mizerie acolo... Și avea și vocea aia mai puternică. Stătea undeva în Vatra Luminoasă. M-am dus eu și i-am făcut o geacă... luase niște piele din Iugoslavia, una maro și una neagră și n-a avut curaj să se ducă la croitor, m-a chemat acasă să i le croiesc. Atunci am cunoscut-o și pe soția dumnealui, Iulia Buciuceanu, sora Tamarei Buciuceanu. Și cumva începuturile mele în teatru au legătură cu doamna Tamara. Că prima dată în viață pe ea am văzut-o pe scenă, la Teatrul Giulești. O rudă îndepărtată mi-a făcut rost de la ea de două bilete pe rândul 1. Eu veneam de la țară, nici n-aveam treabă cu Bucureștiul atunci. Nici nu visam eu... Și probabil atunci s-a întâmplat ceva în mintea mea. Și chiar mi-aduc aminte că după ce am văzut spectacolul ăsta, mergeam pe Magheru, am trecut pe lângă Nottara și mi-am zis în gând: „Ce mi-ar plăcea să lucrez la teatru! Cum o fi?!” Și uite că Dumnezeu mi-a dat asta.
Așa a început povestea în teatru a lui Ion Bașturea, un tânăr care venea de la Padina, un sat de lângă Buzău, unde s-a apucat să învețe croitoria la 13 ani. Din 1939, când s-a născut într-o lume care pare desprinsă dintr-un roman, călătoria a fost lungă.
E o poveste de viață, simplă, colorată, o mărturie vie despre felul cum s-au schimbat societățile, mentalitățile, viețile, prioritățile... E povestea unui băiat care la 13 ani și-a luat viața în mâni, care a avut (ne)șansa să facă doar cinci clase – „eu am făcut școala la tăbliță și scriam cu cremene” – cinci clase pe care le-a completat ulterior până la opt clase. Lumea din satul Padina, așa cum o povestește el azi, nu mai există de mult, e lumea unui sat autentic, în care viața curgea în alt timp, în anii celui de-Al Doilea Război Mondial, iar istoria se vede altfel prin ochii omului care a trăit-o, decât e ea scrisă în cărțile de istorie.
În atelierul de croitorie al Teatrului Nottara, care nu mai e în zona Avrig de vreme bună, ci în strada Sfinții Apostoli, lumina intră pe fereastră și inundă spațiul. Din spatele mașinii de cusut, printre bucăți de stofă croite, Ion Bașturea se întoarce în timp și zâmbește nostalgic, în timp ce povestește despre război, despre Marea Foamete, despre colectivizare, despre cum a plecat la armată și despre cum viața l-a purtat spre București, la Teatrul Nottara. De la 5 ani, își amintește cum au plecat nemții...
Nemții dormeau la noi în sat, că vizavi de Padina era Băndoiu, unde era aerodrom. Da’ ofițerii dormeau la noi în case. Era plin satul de mașini nemțești. Noi, copiii, de-abia așteptam dimineața... erau foarte eleganți nemții și ne dădeau ciocolată. Dar într-o dimineață ne-am trezit și nu mai era nicio mașină. Atunci s-a rupt frontul. Și au trecut rușii... Ne-au anunțat să nu ieșim din curte. Au trecut cu mașini, nici nu s-au oprit. Atâta doar... ne-au luat calul. I-au luat lui bunicu’ un cal. Și i-au dat altul care nu trăgea... Părinții mei au fost țărani, am avut 30 de pogoane de pământ. În ‘47 când a venit seceta, pe noi nu ne-a afectat așa rău, că, având pământ mai mult, bunicul a băgat grâul la groapă. Așa se băgau grâul și orzul. Când se treiera, omul care era mai gospodar și avea pământ mai mult, punea la groapă. Cam două tone jumate intra într-o groapă. Și am avut una plină cu grâu și una plină cu orz. Așa am reușit să trecem de foamete. Dar pe câmp nu era nimic, numai ciulini. Aveam 8 ani și țin minte. Mâncam pâine de orz. Ăia mai săraci mâncau pâine de ovăz sau turte de floarea soarelui. N-a fost ușor. Unii au murit de foame. Mureau animalele pe câmp, că n-aveau ce să mănânce, mâncau ciulini. Erau cât camera asta de mari ciulinii. Îi tăiam cu toporul pentru foc. Ca să facem mâncare, că nu era aragaz. Nu mai aveam coceni, nu mai aveam nimic.
Îl întreb cum s-a apucat de croitorie: „Fratele maică-mii era croitor. El învățase la București, dar a venit și s-a însurat la țară cu o fată cu pământ mult. Mie nu mi-a plăcut deloc croitoria. Dar nu-mi plăcea nici la sapă. Eram singurul băiat, taică-meu avea pământ mult, animale, și-ar fi trebuit să rămân acolo, că așa era pe-atunci, băiatul rămâne în casă. Unchiul meu a insistat să mă facă croitor. Și m-am dus să muncesc la el la 13 ani. De-abia acum îi mulțumesc lui unchiu-meu. Am fost supărat pe el, nu i-am dat „bună ziua” doi ani. Pentru că m-a exploatat. Și n-a vrut să mă învețe să croiesc. N-a vrut să mă învețe nimic. A zis să fur... „Croitoria se fură”, așa a zis. Eram la lampa de gaz, așa am învățat, n-aveam curent electric. Un an de zile am măturat în atelier și am pus gaz în lampă, dădeam la porci, dădeam la vacă... Pe urmă a ieșit ucenicul și am intrat eu la mașină. Am stat cinci ani la el. Și am furat meserie... La 15 ani am câștigat primii bani, la 19 ani aveam atelierul meu în sat deja. Și nici n-aș fi avut de gând să plec dacă nu venea colectivizarea. Aveam treabă, eram șapte croitori în sat. Era frumos, Padina era o comună mare. Avea 5000 de locuitori, acum sunt casele goale... Curent electric am avut doar prin ‘60. Până atunci am lucrat la lumânare, la lampă... Călcam cu fierul de călcat cu cărbuni. Dar când mă gândesc acum, nu mi se pare că era greu. Era frumos că eram mulți și eram tineri.
Cum v-a schimbat comunismul viața în sat?
Mulți ani am dat cotă la stat. Taică-meu, având pământ, dădea 7 tone de grâu, atâta era cota după război, dădeam la ruși. Și duceam grâul cu căruța la gară. Și mergeam cu căruța până acolo. Noaptea le încărcau în vagoane. Păi zece ani noi am mâncat pâine? Mămăligă dimineața, mămăligă la prânz, mămăligă seara! Pâine mâncam doar de Crăciun și de Paște, că te lăsa să mai furi... La fiecare intrare în comună era control. Eu salam am mâncat prima dată la 17 ani. S-a dus taică-meu la Drăgaica la Buzău și de acolo a adus. Și a venit și cu un butoiaș de bere, parcă-l văd, un butoiaș de lemn. Nici berea nu mi-a plăcut, nici salamul... Eu eram învățat cu mămăliga... Ne-au pus să luăm vaca de la oameni din grajd... fiecare familie era obligată să dea o vacă. Și ca să nu ia ei vaca oamenilor – că oamenii nu voiau să dea – îi puneau tot pe oameni să facă de serviciu... Și fiecare se ducea și lua când îi venea rândul. Activiștii de partid stăteau la poartă, nu intrau ei în curtea omului, să se zică după aia că nu ei au luat, ci poporul. O tactică foarte urâtă! Pe urmă pământul a fost trecut la colectiv. Oamenii n-au vrut, dar le-a zis că-i împușcă dacă nu trec. Și a trecut tot satul... Le-a luat și căruță și cal, tot. Unii au fugit, i-a arestat pe ăia care aveau pământ mai mult... Și totuși, când mă uit în urmă nu mi se pare că a fost o viață urâtă. Poate pentru că eram tineri, n-aveam atâta educație, n-aveam televizor, nici aparat de radio, doar un ziar care venea marțea. Scânteia. Eu citeam sportul. În fiecare marți, mă duceam la poștă, stăteam două ore acolo în centru și citeam ziarul.
Când ați avut primul aparat de radio?
În ‘61. Am câștigat la loto. Eram 9 inși și am câștigat un Moskvitch. 54 de mii. Și ne-a dat banii. Am împărțit la fiecare câte 6 mii de lei. Și apăruse aparatele alea... cu baterii, japoneze. Mergea bine... era așa ca o geantă. Înainte am avut unul cu galenă, avea un ac acolo și prindeai postul, ascultam știrile, muzică populară, o piesă de teatru... Pe urmă, dacă l-am luat pe ăsta cu baterii, îl scoteam sâmbăta în grădină și tot satul se aduna acolo. Se dădea multă muzică populară. Ascultam tare Maria Lătărețu... răsuna în tot satul. Și tot din banii de la loto mi-am luat și o bicicletă. N-avea nimeni bicicletă în sat. Și mă duceam cu ea unde se strânsese lumea la horă. Parcă era Mercedes... Dar pe urmă m-a luat la armată și când m-am întors, i-a băgat pe toți croitorii la cooperativă. Nu mă mai lăsa să lucrez acasă. Aveam 24 de ani... și când m-am dus la horă seara nu mai era nicio fată. Fetele cu care eu cochetam se măritaseră toate. Plecaseră... Și eram singur. Mergeam singur pe stradă și nu mai aveam cu cine sta de vorbă. Generația mea plecase, cei care rămăseseră, se căsătoriseră, aveau deja copii... și am zis: „Ce fac eu aici?” La cooperativă n-am vrut să mă duc. Și așa m-am hotărât să plec din sat și să vin la București unde aveam o verișoară.
Și aici începe povestea care avea să-l ducă Ion Bașturea la Teatrul Nottara. În anul 1964. A stat cu chirie într-o bucătărie de doi metri pe doi metri, s-a angajat la Apaca, un loc în care povestește că s-a simțit foarte bine și că era plin de fete frumoase și elegante, cum azi nu mai găsești. „Veneau cu fustiță, pantofi cu toc. Foarte elegante. Mirosea a parfum...” N-a regretat niciodată că a plecat din Padina, i-a plăcut Bucureștiul și a simțit că a avut o șansă aici. „Era frumos, era mai frumos ca la Padina. Era asfalt pe jos... Acuma e asfalt și la Padina, dar păcat că nu mai e nimeni.” Îi plăcea să meargă la cinematograf, în centru și să se îmbrace elegant. O spune cu sinceritate: Eu nu pot să condamn comunismul. Eu am trăit foarte bine în comunism. Mi-am luat mașină printre primii, în ‘68, eu, băiat de la țară cu cinci clase... În vacanță plecam de două ori pe an. La restaurant mergeam tot timpul, la Caru’ cu bere, la Hanul lui Manuc, veneam și aici la Bucur, era orchestră, mâncarea era ieftină, își permitea toată lumea. Da... se stătea la cozi, și eu am stat, dar eu, având meseria asta, aveam relații. Pentru alții era greu. Dar toți se descurcau într-un fel. Așa a fost și va fi mereu. E o pătură de oameni care o va duce prost mereu, oricât de bogată ar fi țara. Pentru că n-are capacitatea... sau nu-l prinde epoca respectivă... Uite, de exemplu acuma croitoria nu mai merge. A mers până prin 2010. Pe urmă s-a dat drumul la costume din Asia și asta a fost.
Îl întreb cum se vede acest traseu de la înălțimea celor 86 de ani... Finalul e o replică desprinsă parcă din Cehov: De-aici, de unde sunt eu, văd absolut tot. Și aș zice că toată viața e doar o apă de ploaie. Ne agităm, ne zbatem, muncim, dar totul e... degeaba! Da, munca asta îmi place și mă ține sănătos. Ne-a lăsat Dumnezeu pe pământul ăsta ca să-l populăm și să-l muncim. Dar atâta! Nu e nimic. Nimic altceva!
Foto: Victor Diaconu