Perspective
O regizoare cu un univers unic, un amestec de forță, sensibilitate și poezie, printre cele mai importante creatoare ale generației ei, Sânziana Stoican este interesată în egală măsură de redimensionarea textelor clasice și de dramaturgia contemporană. În „Dincolo de tandrețe” de Alexander Zeldin se apropie de subiecte fierbinți în societatea noastră, precum exploatarea socială în secolul 21 sau feminismul și feminitatea, privite însă din perspective noi și extrem de nuanțat.
„Dincolo de tandrețe” nu este un text comod. Vorbește despre zone gri ale realității de lângă noi, spre care de obicei evităm să privim. Ce anume te-a atras la acest text?
Este un text într-adevăr incomod atât din punct de vedere al subiectului, cât și al structurii lui dramaturgice. Vorbește despre sărăcie și lipsă de perspective, dar nu într-un mod intelectual, ci într-un mod direct și visceral. Apropierea lui de un cotidian aproape nespectaculos, dar foarte autentic m-a intrigat încă de la prima lectură. De ce am privi clipe din viața unor lucrători în curățenie în timpul orelor lor de muncă? Clipe care curg aparent banal, fără răsturnări de situație, fără mari conflicte exterioare, fără trăsături de caracter speciale, ci doar clipe ale unor oameni care parcă nici nu vor să fie priviți și nici nu cred despre ei că merită să fie priviți. Ei nu monologhează, nu se plâng, nu vor să iasă cu nimic în evidență, ci doar încearcă să supraviețuiască în cel mai modest mod cu putință. Răspunsul a venit din intensitatea interioară cu care acești oameni își trăiesc aceste clipe ale supraviețuirii lor. Autenticitatea trăirilor lor vine tocmai din puținele explicații pe care le primim despre ei. Ei rămân într-un fel niște anonimi, la fel ca zecile de mii de oameni din afara sălii de spectacol, care se află azi în aceeași situație ca cea a personajelor din text. Orice explicație în plus pe care dramaturgia acestui text ar fi oferit-o cred că i-ar fi știrbit din forță și din autenticitate.
Există o latură profund umană și una socială în piesa lui Alexander Zeldin. Care e perspectiva pe care ai prioritizat-o în spectacol?
Faptul că există aceste două laturi concomitent cred că face ca piesa să fie una foarte puternică. Atipică, da, dar foarte percutantă. Așa că am încercat să servesc această ambivalență în egală măsură. Cred că putem să înțelegem mai bine dezechilibrul social dacă îl conștientizăm prin intermediul emoției. Poate așa, după ce părăsim sala de spectacol, vom continua să privim cu atenție, prin emoție și zonele gri ale realității noastre imediate.
Prin ce e relevant acest text în Bucureștiul acestui moment? În România acestui moment?
România acestui moment se găsește, ca multe alte țări, într-o profundă criză. Există sărăcie și lipsă de perspective – dar întrebarea este ce putem să facem pentru a depăși criza? Spectacolul nu vorbește doar despre o criză materială, ci și despre criza spirituală cu care societatea contemporană se confruntă. Cred că e foarte important să privim acolo unde uităm sau nu vrem să privim, pentru că ne simțim incomod. Acest exercițiu al emoției ne sensibilizează și ne mai domolește egocentrismul. Un prim pas spre ieșirea dintr-un impas este capacitatea de a te pune în locul celuilalt oricât de vulnerabil și diferit de tine ar fi acest celălalt.
Cum se integrează „Dincolo de tandrețe” în parcursul tău personal regizoral?
În general lucrez doar texte care au un profund efect asupra mea. „Dincolo de tandrețe’’ m-a cutremurat de la prima lectură, iar din punct de vedere profesional structura lui voit anti-teatrală m-a intrigat și provocat. Recrearea vieții în simplitatea și banalitatea ei, lucrul cu actorii în direcția unei emoții conținute, care să izbucnească pe alocuri doar, posibilitatea oferită spectatorilor de a sta răbdători și cu aceeași modestie ca a personajelor să urmărească cum niște oameni fac curat într-un spațiu rece și impersonal au fost câteva dintre provocări. Era nevoie de acest spectacol în parcursul meu pentru că el caută în mod voit să spargă barierele formei teatrale. Mă interesează un anumit rafinament și o anumită subtilitate a relațiilor interumane, iar acest text mi le-a oferit din plin.
Care e mesajul pe care-ți dorești să-l transmiți publicului cu această poveste?
Să privească și dincolo de ceea ce preferă, spre lucruri care uneori sunt greu de privit.
Dacă ar fi să faci un focus pe unul dintre momentele din spectacol, o imagine pe care s-o iei cu tine când ieși din sală, care ar fi aceea?
Trei femei spală pe jos – pentru că e ceva nobil în acele mișcări repetitive, dar atât de necesare. Răbdarea, ca spectator, îmi este pusă la încercare, dar acest fapt este adevărul vieților a sute de mii de femei. Trebuie să privesc!