„În ultima vreme am învățat să am răbdare”

–Interviu cu Sorina Ștefănescu–

Știe să surprindă nuanțele celor mai dificile și complexe personaje, înțelege resorturile care stau la baza situațiilor tensionate și dramatice, dar în același timp are capacitatea de a jongla cu nivelul comicului subtil. De Nottara o leagă o istorie îndelungată, de dinainte de a face parte din echipa Teatrului, jucând pe scena acestuia din 2009.

În formarea sa profesională, Festivalul Național de teatru tânăr Ideo Ideis joacă un rol hotărâtor, modelator. Din 2010 a făcut parte din trupa de traineri, iar anul acesta a fost prima ediție în calitate de director artistic. Am stat de vorbă despre evoluția ei în acești 13 ani de Ideo Ideis, ce impact consideră că îl are acest festival pentru tineri și pentru comunitatea din Alexandria, dar și despre lucrurile importante pe care le-a învățat/asimilat în urma acestei experiențe.

În stagiunea actuală la Nottara este Mathurine în Don Juande Molière, în regia lui Cristi Juncu, Helena în Sonată de toamnă de Ingmar Bergman, în regia lui Alexandru Mâzgăreanu, joacă multiple personaje în spectacolul Catincăi Drăgănescu, Operațiunea „Petarda”, și este Neasa în cel mai recent spectacol al lui Cristi Juncu, Orașul Luminii, care va avea premiera oficială la finalul lunii octombrie.

Anul acesta a fost prima ediție a Ideo Ideis în care ai fost director artistic, dar povestea ta cu acest festival este una îndelungată, începând în 2013. Care au fost etapele pe care le-ai parcurs?

Am primit o invitație de la Alex Ion în 2010, când lucram la un spectacol, Dragă Elena Sergheevna, care chiar avea niște adolescenți în distribuție pe vremea aia. Unii dintre ei au devenit actori, cum este Vlad Bălan, coleg cu mine la Teatrul Nottara. Pentru că am reușit să fac o pauză de patru-cinci zile în timpul acelor repetiții, am putut să merg la festival și astfel am intrat în trupa de traineri. Apoi, m-au chemat în fiecare an și în perioada 2010-2020, în doar doi ani nu am reușit să ajung. Anul 2020 a fost ultimul meu an ca trainer, în 2021 am intrat în organizare la invitația Alexandrei Murăruș, care era atunci director artistic, mi-a plăcut mult și am zis că vreau să rămân și am tot avansat. În 2022 am fost  coordonator de activitate iar anul acesta, director artistic.

Care au fost cele mai mari provocări pe care le-ai resimțit în această nouă funcție? Cum vedeai acest gen de activitate înainte și ce te-a surprins acum?

Înainte nu-mi dădeam seama foarte bine cât de greu este să corelez spațiile cu evenimentul, adică să găsești spațiul adecvat, contextul în care să pui evenimentul sau să găsești evenimentul potrivit pentru spațiul acela. Centrul Multifuncțional are o scenotehnică mai specială, în sensul că are o scenă mai mică, dar un stal si balcon foarte mari și atunci trebuie găsite niște spectacole care să aibă impact la sală mare, dar să nu fie cu un necesar tehnic major, să fie niște spectacole simple ca organizare. Cumva nu-mi imaginam cât de minuțios este acest gen de muncă legat de cum găsești spațiul, evenimentul, cât cauți un eveniment ca să se potrivească, și toate acestea să acopere și interesul adolescenților și interesul comunității.

Ce te-a făcut să rămâi atât de mult timp în aventura Ideo Ideis?

Echipa. Mi se pare că avem o echipă de oameni extraordinari. De pildă, dacă cineva nu găsește ceva sau se uită ceva sau avem o greșeală în organizare, pur și simplu toată lumea face zid în jurul acelui moment și se concentrează să găsească o rezolvare. Și uneori pare că nu o să reușim și cumva parcă ne ajută și providența, cu o oră, două înainte de eveniment se rezolvă. Cum s-a întâmplat anul acesta în a doua zi de festival la Cinematecă, unde ecranul nu stătea bine, nu reușeam să-l îndreptăm ca să nu arate ca un cearceaf cu multe cute. Și eram toți trei stresați, eu, Alexandru Medveghi și Bogdan Bogdănoiu, care ne ocupam de eveniment. Ne-am păstrat speranța că o să se rezolve și cu două ore înainte, arăta impecabil. Energia echipei este incredibilă. Am asistat un pic la atelierul Train the Trainers, pentru care am avut emoții, întrucât schimbăm generațiile și o să fie traineri mai tineri. Se cunoșteau între ei, dar nu mai lucraseră împreună în festival. Și am făcut acest Train the Trainers cu noi toți, ca să putem să creștem împreună și să păstrăm conceptul festivalului, ideea de educație alternativă și o anumită metodă de a lucra cu adolescenții. Și am simțit că parcă se cunosc toți dintotdeauna, deși erau oameni care abia acum se cunoșteau. Curge totul foarte frumos, ai încredere în oameni. E un sentiment special să poți să ai încredere în oameni, și asta mă ține în această poveste.

Ideea de educație continuă – pe care o promovează Train the trainers – mi se pare una dintre cele mai importante direcții ale festivalului.

E o moștenire, cumva, de pe vremea când Alex Ion și Andreea Borțun erau directori. Într-un an am avut un atelier cu Mugur Ciumăgeanu și pentru mine a fost foarte important pentru că am învățat să dezvolt metoda, efectiv să am un parcurs, adică să dezvolt un exercițiu în altul, să le leg și să aibă un parcurs foarte concret. Mi-a plăcut foarte mult acest sistem. Pe lângă faptul că l-am adoptat și eu, în toți anii în care am mai făcut ateliere, am zis că trebuie să păstrăm această metodă.  Și am preferat să fie trainerii mai vechi, care să predea mai departe metoda trainerilor tineri.

Pentru că ai ținut 10 ani ateliere, povestește-ne un pic cum se desfășurau, care era tematica, cum lucrai și cum te-ai schimba și tu în cei 10 ani, cum ți-ai schimba metodele și cum ai văzut impactul asupra copiilor cu care lucrai.

Depindea foarte mult de trupă, pentru că sunt anumite trupe care sunt foarte închegate, cum sunt „Atelierul de teatru”, de exemplu, sau „Drama Club” din Botoșani, care fac teatru de ani de zile, au coordonator, se întâlnesc des, se cunosc foarte bine. Sau erau trupe care abia începeau și erau timide, sau voluntari care își doreau și ei să facă teatru. La cele care erau la început încercam să creez o încredere, o coeziune de grup, să aibă liniștea că nu sunt judecați în exerciții, că nu trebuie să câștige nimic. Iar la ceilalți care aveau deja în spate ani de experiență de festivaluri, uneori apărea uzura că mergeau din festival în festival în festival și tot timpul încercau să demonstreze ceva. Și încercam să-i aduc un pic la conexiunea dintre ei, să se mai și vadă unii pe alții, să se mai și asculte, nu doar să urmărească succesul unui exercițiu sau al unui spectacol. Voiam să se și bucure, pentru că dacă în educația asta alternativă prin distracție, nu simți tocmai distracția, totul devine o povară. Și începi să o respingi, chiar dacă e ceva amuzant.

În afara atelierelor de teatru, am observat că festivalul încearcă să se diversifice cât mai mult, să meargă în direcții diferite. De pildă, am remarcat atelierul de poezie.

Încercăm tot timpul să diversificăm. Atelierul de poezie aparține Laboratorului „Ideo Ideis”, care este o altă ramură a brandului „Ideo Ideis”. Și noi ne-am gândit în festival să includem un astfel de atelier, doar că e complicat să găsești omul potrivit, participanții potriviți, în patru zile e mai greu. Acest atelier a fost un pic mai lung din care a ieșit conceptul „Electric Poetry”. Ne-am dat seama că trebuie pregătit mai din timp și vorbit mai devreme cu oamenii, nu doar cu o lună sau două înainte. În rest, mi se pare că Cinemateca este un eveniment important, mai ales că e și pentru comunitate și aducem oameni care au lucrat la filme la sesiunea de Q&A. Îi văd cât de interesați sunt să asculte, să cunoască niște oameni care fac filme, să vadă cum se face un film. Anul acesta a fost invitat Paul Negoescu, care la un moment dat a fost întrebat, el fiind și profesor la UNATC, dacă vede vreo diferență între generații. Evident că există, dar care este aceasta mai specific? Deși sunt cam 15 ani distanță între generația lui și cea de acum, metoda este aceeași, ca regizor de film, tot acela este drumul. Și a explicat că cei tineri au mult mai multe oportunități, când a intrat el intrat în facultate, nici nu știa cum se face un montaj și că își imagina că, pur și simplu, filmezi un cadru, filmezi un altul și le legi. Abia apoi și-a dat seama că, de fapt, trebuie să filmeze mult mai mult și din tot materialul să taie. Cei tineri au din start aceste cunoștințe, pentru că acum există Instagram-ul, TikTok-ul, adică au limbajul vizual învățat de mici. Mi se pare că sunt niște întâlniri importante și interesante. Poate pare că s-a bifat un Q&A, dar întotdeauna găsești un mesaj important în fiecare întâlnire pe care o avem.

În toți acești ani de când ești aici, ai observat o schimbare de dinamică în relația dintre festival și comunitatea din Alexandria? Cât de mult vorbește festivalul comunității?

Mie mi se pare că lumea deja așteaptă festivalul. Adică am întâlnit oameni de toate vârstele în zilele de festival care mă întrebau unde se mai fac picturile pe ziduri, adică muralele. Deși credeam că este ceva mai nișat, pentru oamenii tineri, care se duc, fac un scan, fac poze, selfie-uri, mi s-a părut extraordinar că era o persoană de vârsta a doua spre a treia care era interesată de ele și mi-a spus „Eu lângă blocul meu am unul care s-a scorojit un pic și aș vrea să-l reparați, dacă se poate, că e atât de frumos. Mă bucur în fiecare zi când îl văd”. Mi-a dat o stare atât de bună, că am început ziua pe plus. Și Cătălin Ștefănescu la „Seara Povestitorilor” a povestit că a mers cu un taximetrist care a comentat că festivalul a ridicat mult orașul. Și mie mi se pare că deja orașul Alexandria este asociat cu „Ideo Ideis”. Și cumva lumea iubește orașul ăsta cu toate imperfecțiunile lui pentru că aici se întâmplă cel mai important festival cultural pentru adolescenți. Mă uitam și la Cinematecă – eu am acest reper pentru e un spațiu în care pot intra 300 de oameni și este în mijlocul orașului, pe platoul ANAF – și observam cât de atenți sunt oamenii. Foarte puțini au plecat și, în general, rămân și la discuții. Mi se pare că festivalul a început să fie îmbrățișat bine de comunitate.

Și la nivel simbolic, vizual, mi se pare foarte interesant cum este semnalat festivalul. Încă de la intrarea în oraș, te întâmpină bannerul care anunță evenimentul.

Scenografa noastră, Ștef Chelaru, împreună cu echipa de producție formată din Evelina Dobre și Alexander Dumitrescu, lucrează foarte mult la nivel de concept. De pildă, sigla noastră, care este pusă pe niște litere, exact cum vedem la festivalurile mari de tip Edinburgh și Avignon. Și mi se pare că începe să capete deja o imagine în tot orașul. Înainte eram centrați pe Casa de Cultură, după aceea pe Centrul Multifuncțional, dar acum începe să fie prezent vizual în tot centrul.

Putem considera festivalul și un fel de pepinieră pentru noile generații de actori. Care este legătura pe care o mențineți cu cei din generațiile mai vechi?

Ne propunem să invităm oameni care au fost în festival, alumni Ideo Ideis, care au ajuns să joace în spectacole profesioniste și pe care ne putem permite să le aducem și din punct de vedere logistic și financiar. Anul ăsta am invitat-o pe Silvana Mihai, care joacă în „Acrobații”. David Drugaru a fost în festival în urmă cu multe ediții și acum a revenit cu „Un basm urban” și  „Acrobații”. Întotdeauna încercăm să găsim o variantă în care oamenii care au trecut prin festival și care acum joacă sau au un eveniment important să poată să vină, să punctăm cât de mult contează ca pasiunea pe care au avut-o să fie hrănită la timp și că se poate dezvolta într-o personalitate artistică. E o șansă ca o pasiune sau un sentiment pe care l-ai către ceva, chiar dacă ești nesigur, să poată fi cimentat, să fii încurajat că faci bine că o ai luat-o pe drumul acela, că merită și contează foarte mult de fapt că muncești și investești. Evident că mai contează și șansa și oamenii pe care ți-i aduci în jurul tău, dar, până la urmă, dacă tu crezi cu adevărat în ceva nimic nu te oprește. Eu, de exemplu, la fel, nu am avut șansa unor astfel festivaluri, părinții mei au fost reticenți, doi ani n-am dat la facultate pentru că mi-a fost teamă că nu-s pregătită. Și la un moment dat am fost la „Uși deschise”, primisem un flyer cu acest eveniment al UNATC. Am încercat, și de atunci, nu m-a oprit nimic. Zece ani am investit nonstop în asta și nu-mi pare rău, pentru că aveam o pasiune atât de mare și o nevoie atât de mare să fac teatru, încât, atunci când a venit această ocazie, nu m-am uitat o secundă în urmă.

Mi se pare frumos că festivaluri  de tipul „Ideo Ideis” îți dau șansa un pic să vezi, să te testezi, să îți dai seama dacă poți să duci acest gen de muncă, dacă vrei să te expui atât de mult. Dar atunci știi măcar că ai încercat. Dar dacă nici n-ai șansa, rămâi cu întrebarea cum ar fi fost dacă. Rămâne un zaț în tine cu care e păcat să trăiești.

Ce idei noi vrei să dezvolți în cadrul festivalului?

Mă tot gândesc la ateliere, să le diversific, dar e nevoie și de o logistică. Ne-am dorit mult să mai mergem un pic și în zona de video. Dar e foarte costisitoare momentan. În ceea ce privește atelierul de poezie, o să mai cochetez un pic cu el, nu aș vrea să fie un atelier clasic. Îmi place foarte mult poezia, doar că am senzația că pentru tineri e nevoie să găsești drumul potrivit ca să se apropie de ea. Pentru că pot să o respingă foarte tare. Nu în sensul că trebuie să pornești de la versuri de hip-hop ca să ajungi apoi la poezie, dar trebuie să fie ceva care să le vorbească lor și să fie mai contemporan. Am ținut un atelier la Teatrul „Nottara” cu adolescenți și am lucrat pe poezia Svetlanei Cârstean – „Sînt în pericol”, de care ei au fost foarte încântați pentru că li se părea că vorbește de ceva foarte, foarte apropiat lor.

Motto-ul festivalului de anul acesta a fost „Faci lumea să semene cu tine”. Ce anume din tine ai vrea să dai mai departe în lume? Cu ce din tine ai vrea să semene lumea?

Cred că în ultima vreme am învățat să am răbdare, ceva ce mi-a fost foarte greu să obțin. E o trăsătură a tinereții, nerăbdarea, să vrei să se întâmple lucrurile repede, vrei să ai totul  acum, dar și o trăsătură a epocii noastre, în care totul se întâmplă cu altă viteză. E bine să nu vină târziu momentul când înțelegi că dacă ai răbdare se adună mult mai adânc lucrurile. M-am lăsat mult timp purtată de energia aceea care te face să mergi până în pânzele albe și de multe ori nu înțelegi nimic, de ce nu a mers sau de ce a mers. Este extraordinar să înveți să ai răbdare, să îi înțelegi și pe cei din jurul tău, de ce sunt în alt ritm decât tine, poți să te conectezi altfel la ei și nu mai judeci. Scapi un pic de etichete, când ai răbdare. Festivalul și directorul său, Liviu Romanescu, m-au învățat să am răbdare. În continuare aș vrea să fiu sigură că e bine, că e totul stabilit. Bineînțeles că în orice structură de organizare nu e niciodată totul sută la sută sigur, apar tot felul de probleme și trebuie să le privești cu răbdare. Și cred că asta aș vrea să transmit, liniștea și răbdarea ca să poți și să exiști tu și să-i vezi și pe cei din jurul tău, în lumea asta nebună.