Iluzia alegerii

Goethe mărturisea că a scris romanul Suferințele tânărului Werther ca într-un fel de transă, fără să aibă vreun control real asupra stiloului care pur și simplu înainta pe foaie ca și cum ar fi avut propria lui voință. Acesta este unul dintre exemplele folosite de David Eagleman în cartea sa revoluționară Incognito. Viețile secrete ale creierului (apărută și la noi în 2017 la Editura Humanitas), care aduce neuroștiința mai aproape de noi, indiferent de pregătirea noastră, și care poate să schimbe radical felul în care ne vedem, în care ne poziționăm în raport cu noi înșine. O carte care ne povestește despre probabil cel mai fascinant lucru existent – creierul uman. Eagleman este un fel de povestaș al lui Llosa, chiar dacă ne vorbește despre neuroni, cogniție, circuite neurale.

Ideea de liber-arbitru a reprezentat unul dintre cele mai dezbătute subiecte de-a lungul secolelor, văzut în raport cu determinismul, fie el de tip teologic – omul este guvernat de o ordine superioară –, fie de tip științific, cauză-efect. Încă din Antichitate se analizau în profunzime problematica liberului-arbitru și puterea omului de a-și decide soarta. Aristotel lansa teoria că putem vorbi despre liber-arbitru în relație cu ceea ce presupune caracterul unui om, anume că stă în puterea noastră să fim responsabili. La rândul său, Socrate considera că rațiunea reprezintă salvarea spiritului uman și că prin aceasta putem deține controlul. Ce înseamnă însă cu adevărat control avea să fie explicat și înțeles mult mai târziu.

În ultimii zeci de ani, domeniul neuroștiințelor a făcut un salt uluitor în cercetare și mult din necunoscutul pe care îl reprezenta înțelegerea creierului uman este acum mai puțin învăluit în mister. David Eagleman este neurocercetător, profesor la Stanford University, cunoscut pentru cercetările sale pe neuroplasticitate, percepția timpului, sinestezie, noi teorii ale visului etc.  – găsiți pe site-ul lui articolele semnate de el în publicații precum Time, The Economist, Psychology Today etc., îl puteți auzi la Ted Talks sau în serialul PBS The Brain with David Eagleman – merită să aruncați o privire măcar, nu doar pentru că prezintă o zonă absolut fascinantă a cercetărilor într-un domeniu prea puțin cunoscut de publicul larg, ci și pentru că te poate face să te cunoști mai bine, să înțelegi o serie de mecanisme „vinovate” pentru traseul pe care îl construim în viață.

Aș pune cartea sa Incognito. Viețile secrete ale creierului printre lecturile obligatorii, indiferent de zona din care vii, de interesele tale uzuale, de job sau de hobby-uri. Și nu, nu îți trebuie nici cunoștințe avansate de neurologie, căci Eagleman narează ca într-un roman de suspans povestea a ceea ce el numește „universul tainic al unei mașinării cu nenumărate circuite”, o mașinărie fascinantă, extrem de greu de vizualizat, de imaginat sau (încă) de înțeles – e suficient să ne gândim că într-un centimetru cub de țesut cerebral există conexiuni câte stele în Calea Lactee. Nu este o carte scorțoasă cu formule și diagrame, ci, pur și simplu, povestea omului, văzut drept „singurul sistem atât de complex, încât să se aventureze pentru a-și decoda propriul limbaj de programare”.

Partea conștientă din noi este doar vârful aisbergului, o mică porțiune pe care mașinăria complexă de dedesubt îți permite să o accesezi. Este, de fapt, consideră Eagleman, cel mai insignifiant pion. Marea fascinație o oferă procesul subconștientului. Acolo unde se calculează probabilitățile, șansele, reușitele, direcțiile potrivite, comunicate apoi minții conștiente. „Mintea conștientă e undeva departe, într-o margine, prinzând doar șoaptele produse de activitatea cerebrală.”

Schimbarea, oricât de dorită, de visată și de muncită, tot provoacă reticență și anxietate – este ceva structural uman. Iar mentalitățile, teoriile, ideile care răstoarnă o ordine împământenită sunt întâmpinate adesea cu ostilitate. Nu e surprinzător astfel că probabil cea mai importantă descoperire a Renașterii târzii – răsturnarea teoriei ptolemeice a geocentrismului, odată cu înțelegerea rotației planetelor – a cauzat un cutremur în ierarhiile existente. Iar vestitorii noii ordini universale – Galileo Galilei și Giordano Bruno – au fost tratați ca dușmani ai umanității. „Eppur si muove” – și totuși se mișcă, celebra frază a lui Galileo după ce a fost forțat să-și retracteze afirmațiile în timpul procesului intentat de Biserica Catolică – este o frumoasă metaforă pentru adevărul care întotdeauna iese la iveală, care nu poate fi ascuns, nici aruncat pe foc. Adevărul că nu suntem centrul universului a deschis porțile percepției și de atunci suntem într-o continuă căutare și expansiune. Poate la fel de greu de acceptat este, în secolul nostru, descoperirea că nici măcar gândurile noastre nu sunt sub controlul nostru total. Că altcineva, altceva, acel eu subconștient, superior eului conștient la care avem acces, se află în poziția dominantă. Înainte să ne panicăm, să ne revoltăm și să ignorăm această realitate, poate că nu ar strica să încercăm să înțelegem mai bine ce este în noi înșine, să ne cunoaștem mai profund decât a fost posibil până acum.

Eagleman trece prin capitolele esențiale ale evoluției umanității în ceea ce privește înțelegerea mecanismelor ascunse ale creierului nostru. De la teoria, și ea revoluționară, a lui Freud, mult înainte să existe o tehnologie avansată de explorare a creierului, că nu există comportamente aberante, ci doar cauze ascunse, trecând prin teoriile ce vorbesc despre „granițele” câmpului nostru vizual și ajungând la neuroplasticitate, într-un sens care poate să pară acum extras dintr-un film de science-fiction, la ipoteza halucinațiilor ca „vedere dezlegată” sau cea despre auz, văz și perceperea timpului ca niște constructe ale creierului.

Schema moleculară pe care suntem construiți, genetica, existența unui anume set de gene, interacțiunea dintre gene și mediu influențează alegerile pe care le facem. Mai exact, nu există liber-arbitru, cel puțin nu în accepțiunea pe care i-o acordăm de mii de ani. Cele patru personaje din tulburătoarea piesă a lui Neil LaBute, O haită de sfinți, montată de Vlad Zamfirescu, ne povestesc alegerile terifiante, șocante pe care le-au făcut în anumite momente-cheie ale vieții lor. Ce mecanisme subconștiente au comunicat conștientului ce direcție să aleagă? Cât de mari erau probabilitățile ca acești anti-eroi să ia alte decizii?