Perspective
Plecat în excursie în Argentina în iunie 1939, Gombrowicz nu știa atunci că nu avea să se mai întoarcă vreodată în Polonia. Plecat înainte ca țara să-i fie invadată, și-a găsit noua casă în Argentina, pentru următorii douăzeci de ani. Se va întoarce în Europa abia în anii 60, când i-a fost oferită o bursă de studiu la Berlin, însă în țara sa nu va mai călca vreodată, petrecându-și ultimii ani ai vieții în Franța. În 1939 a luat totul de la zero, într-o Argentină căreia nu-i înțelegea limba, obiceiurile, oamenii. Legenda spune că până în ultima secundă Gombrowicz, care era în vizită în Argentina, a ezitat dacă se urce înapoi pe Chrorby, transoceanicul care se întorcea în Polonia. Se spune că s-a și urcat pe vas, bagajele i-au fost și ele urcate și, în momentul când s-a dat semnalul de plecare, Gombrowicz a coborât în fugă de pe vasul care l-ar fi purtat înapoi într-o Europă ce avea să experimenteze una dintre cele mai crunte epoci ale sale. Dar nici în Argentina nu i-a fost ușor. A trăit în sărăcie primii ani și mare parte în solitudine. Căci pentru libertatea interioară – cel mai de preț principiu pentru el – era dispus la orice sacrificiu. Și-a căutat propria sa formă de existență, propriul său stil, frust, curajos, de o autoanaliză care de multe ori îl înspăimânta. Felul în care Gombrowicz și-a structurat stilul este indisolubil legat de experiența brutală a desprinderii de țara natală.
Singurătatea, liniștea asurzitoare în care s-a trezit brusc în Argentina, privat de tot ce fusese până atunci, de tot ce avusese până atunci i-a deschis drumul către el însuși. S-a scufundat în întrebările chinuitoare despre propriul sine, despre esența existenței lui, despre capacitatea de a accede la o realitate care să poarte o semnificație mai profundă decât simpla viețuire. Viața nouă care i se deschidea în acea țară străină lui i-a pulverizat forma de existență anterioară și i-a conturat o relație specială cu forma, în căutarea obstinată a autenticității. Iar această autenticitate s-a manifestat incluziv prin felul în care a abordat cu sinceritate și curaj teme precum incapacitatea de a iubi, plictiseala, indiferența, contradicțiile extreme care își pot găsi un loc călduț în aceeași persoană. Atitudinea lui Gombrowicz față de formă nu trebuie înțeleasă ca pe o tentativă de a clădi noi forme, ci mai degrabă de a ocoli orice formă. La fel cum ruptura față de Polonia a dus la imposibilitatea unei reconcilieri cu realitatea acesteia. „Atitudinea mea față de Polonia este o consecință a atitudinii mele față de formă: aș vrea să ocolesc Polonia, așa cum ocolesc stilul, aș vrea să plutesc deasupra Poloniei ca și deasupra stilului”, spune el în Jurnal.
Polonia de dinainte de 1939 dispăruse ca în urma unui truc de magie. Polonia prezentului lui Gombrowicz nu mai exista pentru el, nu o mai cunoștea. Și cum și-a propus să scrie doar despre realitatea lui, nu mai avea cum să scrie despre Polonia. „Toate scrierile mele își doresc să fie, într-o anumită măsură, o revizuire a omului modern în relație cu forma, nu acea formă care rezultă din el, ci care se naște între oameni”, îi spune Gombrowicz într-o scrisoare lui Czesław Miłosz. Crede că arta trebuie să se distanțeze de sloganurile prezentului și, deși detestă anacronismul, e atras de deviațiile misterioase, care individualizează o operă de artă.
Multe dintre luptele interne care îl tulburau țineau de un fel întunecat de a simți cum realitatea se restrânge, este absorbită de forța imbatabilă a distrugerii, a reducerii la neant a oricărei tentative de a obține victoria spirituală în lupta cu demonii materiei. Lupta pentru autenticitatea frustă, pentru demascarea tuturor formelor false se observă și în prima sa piesă de teatru, Ivona, Principesa Burgundiei, în continuare cea mai jucată piesă a sa pe scenele din întreaga lume. Publicată în revista Skamander în 1935, Ivona a avut premiera abia în 1957 la Teatr Dramatyczny din Varșovia, în acea scurtă perioadă în care Partidul Comunist a permis accesul liber la opera lui Gombrowicz, care apoi a fost din nou interzis până în anii ’70.
Să te uiți la lume ca din spatele unei cortine și să vezi nu o realitate nouă, demonică, ci o realitate distorsionată, devastată. Și în această apropiere curajoasă de ceea ce se desfășoară în fața noastră, să te adâncești într-un teritoriu necunoscut, încă neexplorat. Un teritoriu pe jumătate sălbatic, în care Gombrowicz te atrage prin scrierile sale, te duce la extreme, pentru ca astfel el însuși să meargă și mai departe, în cele mai dificile și inconfortabile cotloane. „Chemându-te în culisele ființei mele, mă forțez și pe mine să mă duc și mai în adâncime”, mărturisește el într-o notiță de jurnal din 1953. Rebeliunea este similară cu arta, spune Gombrowicz în Jurnalul său, și cea mai modernă direcție de gândire este cea care va restitui individualitatea în oameni.
Pășește în tărâmul visului. Apoi, începe să scrii prima poveste care-ți vine în minte, cam douăzeci de pagini. Citește-o. Sigur vor fi o scenă, câteva fraze sau metafore care îți vor plăcea. Rescrie totul centrându-te pe aceste elemente care ți-au atras atenția, fără să ții cont de realitate, ci mergi pe unde te poartă imaginația. Vei ajunge la noi asocieri, care îți vor contura teritoriul creativ. Scrie încă douăzeci de pagini, mergând pe aceeași direcție de asocieri, țintind mereu către acel element creativ, inedit. Ia-o apoi din nou de la capăt și rescrie. În acest proces, scene esențiale, metafore, simboluri vor căpăta consistență și îți vor oferi un cod specific. Scene, personaje, imagini vor prinde viață printr-un mecanism propriu, dintr-o logică internă. Nu trebuie însă scăpat din vedere un aspect vital: în timp ce opera se scrie ea singură pe sine, tu să nu pierzi niciodată controlul asupra a ceea ce scrii. Cu cât ești mai dement, mai inventiv, mai impredictibil în ceea ce scrii, cu atât mai controlat și serios trebuie să devii. Nu îi poți controla pe cai, dar trebuie să te asiguri că nu vor răsturna trăsura pe care o conduc nu se știe unde. Trebuie să ajungi întreg la destinație, oricare ar fi aceea. Și să nu uiți să te bucuri de încântătoarea teroare a cursei. Din lupta dintre logica internă a operei și persoana ta se naște o a treia entitate, ceva ce nu e scris în totalitate de tine, dar totuși este a ta, ceva ce nu e formă pură, ci o de-formare născută într-un spațiu intermediar între tine și lume.
Aceste sfaturi pe care Gombrowicz le dă oricărui scriitor – și care constituie o extraordinară ars poetica personală – sunt esențiale pentru a-i înțelege mai bine mecanismele care stau la baza creațiilor sale. Acest mic manual, ascuns în cele câteva sute de pagini ale jurnalului său, oferă un acces de neprețuit în laboratorul minții sale. Și poate de aici putem porni în înțelegerea Ivonei…, această piesă pe care Gombrowicz însuși o numește comedie, dar despre care am putea considera că a deschis drumul teatrului absurdului.