Perspective
În copilărie visa să fie aviator. Nu i-a fost dat să exploreze astfel cerul, dar a ajuns, în feluri de neimaginat atunci, în înaltul cel mai frumos al trăirilor și al emoțiilor, lăsându-se locuit de sublim și de tragic, de regi și de bufoni, de visători și de cinici. I-a trăit pe marii eroi, dar și pe marginalii din dramaturgia română și universală și pe fiecare dintre aceștia i-a valorificat și le-a conferit ceva din tumultul său interior, se lăsa consumat, ars de ei, pentru ca apoi să renască, și mai plin de forță, în alte povești. Regele George Constantin, cum îl numea Lucian Pintilie și pe care Ștefan Iordache îl urmărea din culise, la repetiții, și se întreba dacă este real, își purta spectatorul prin trăiri viscerale și emoții clocotitoare, prin lumi abisale și cotloanele ascunse ale subconștientului. Puțini sunt actorii care reușesc să acopere întreg spectrul de trăiri și întruchipări caracterologice atât în teatru, cât și în film, care să fie credibili, profunzi și complecși în drame, tragedii, comedii, în thrillere și povești istorice. Care să transmită comicul pantagruelic și adâncimile psihologice, firescul plânsului și seninătatea zâmbetului, vitalitatea explozivă și melancolia singurătății.
Talentul, șansa și probabil câteva întâlniri providențiale i-au schimbat destinul care, în copilărie, se prefigura a fi unul umbrit de contextul istoric, dar și familial nefavorabil: născut pe 3 mai 1933, a rămas orfan de tată în copilărie, iar anii ’40 au fost trăiți în sărăcie și austeritate, într-un cartier mărginaș al Bucureștiului, în atmosfera dezolantă a unui oraș devastat de bombardamente și de foamete. Se înscrie la o școală profesională de pe lângă întreprinderea de construcții de avioane, specializarea ajustaj, dar peste doar un an, în 1949, începe să se creioneze traiectoria sa în lumea teatrului: profesoara Ella Butffy de la fostul pension „Elena Doamna” vine la școală pentru a întâlni tinere talente pentru o trupă de teatru de amatori și îl remarcă pe George Constantin care îl juca pe Tipătescu din O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale. Interpretarea dezinvoltă, nuanțată a acestui rol îi asigură selecția în trupa de teatru.
Ce ironie ca acest artist care a desăvârșit arta comediei să fie respins la primul său examen de admitere la Institutul de Teatru și Film pe motivul că nu părea a avea potențial comic… Ce-i drept, George Constantin mărturisește că se pregătise serios mai degrabă pentru partituri dramatice. Dar a fost să fie înspre bine: în anul următor, în 1952, este admis la clasa lui Nicolae Bălțățeanu (pe care îl considera singurul său model real în carieră), avându-i asistenți pe Ion Cojar și Vlad Mugur, iar colegi pe Silvia Popovici, Sanda Toma, Gheorghe Cozorici, Amza Pellea, Constantin Rauțchi, Victor Rebengiuc. Despre Vlad Mugur spunea că i-a format o structură inițială, iar că mai apoi, prin colaborarea cu Radu Penciulescu, s-a născut a doua oară ca actor. Radu Penciulescu l-a învățat să gândească personajele, să se descopere pe sine explorându-le (colaborarea sa cu Penciulescu i-au adus partituri memorabile, precum cele din Steaua polară de Sergiu Fărcășan, în 1962, la Teatrul Nottara, Tango de Mrozek, în 1967, alături de Victor Rebengiuc, la Teatrul Mic, și Regele Lear, la Teatrul Național din București). Nici nu putea să fie altfel decât providențială întâlnirea dintre un regizor care declara că „Vreau să fac teatru la înălțimea omului” și un actor care urma dictonul „să faci tot ce faci din toată inima și cu toată voința”, așa cum și-l amintește Andrei Șerban spunând.
După absolvire este repartizat la Teatrul Armatei (viitorul Teatru Nottara), primul său rol fiind în Mama și copiii ei de A.N. Afinoghenov, în regia lui Gheorghe Jora. Urmează trei decenii în care George Constantin a contribuit la scrierea istoriei atât a Teatrului Nottara, cât și a teatrului românesc. Printre primii regizori care i-au intuit potențialul se numără Sanda Manu, care l-a distribuit în cinicul și stilatul Henry Higgins din Pygmalion de George Bernard Shaw (1959), rol despre care George Constantin mărturisește că l-a scăpat de inhibiții. La Sanda Manu a mai avut roluri în În noaptea asta nu doarme nimeni de Florian Potra (1961), Prima zi de libertate de Leon Kruczowski (1963), Omul, acest animal ciudat de George Arout (1967). Încununarea colaborării cu Sanda Manu a fost mesmerizantul rol al lui Porfiri din Crimă și pedeapsă de G. Arout după Dostoievski (1970), într-un tandem memorabil cu Ștefan Iordache, în rolul lui Raskolnikov.
„George Constantin, indiferent că juca în comedie sau dramă, trecea întotdeauna mai departe, fiindcă sub fruntea lui purta semnul tragic, o rară calitate la un actor, însemnul tragediei. Talentul și meseria îl făceau să reușească în interpretarea fiecărui rol. Însemnul tragic îl însingura și-l ridica, tulburător, peste nivelul interpretărilor obișnuite. În colaborarea sa cu regizorii mari, ei citeau această dimensiune a lui, fără de contur, imponderabilul, înlesnindu-i dezvăluirea. Atunci asistam la momente scenice de o rară și vibrantă mărturisire, momente pe care le numim câteodată incandescență scenică. E atât de greu de spus în vorbe de ce și cum se întâmplă miracolul, și sigur nu poate fi cuprins în metode”, povestește despre el Liviu Ciulei.
Horia Lovinescu, despre care George Constantin afirma că îl cunoștea mai bine decât el însuși, a știut într-o manieră unică să îi citească această dimensiune despre care vorbește Liviu Ciulei. Avându-l pe el în minte a scris, de pildă, Petru Rareș, regizat de Sorana Coroamă în 1967, în care întâlnim un George Constantin hipnotizant prin forța titanică de a întruchipa figura unui domnitor ambițios, de o inteligență ascuțită, calculat, dar în același timp cu o doză de ironie bine temperată. Un rol tulburător este și Tatăl din Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă (1979), în regia lui Dan Micu, unde îi are parteneri de scenă pe Alexandru Repan, Dana Dogaru, Ștefan Sileanu – o partitură care l-a dus în zona visceralului prin care percepe tragismul existenței umane. La aproape 20 de ani de când îl jucase pe Dmitri în Frații Karamazov (în regia lui George Teodorescu, 1962), George Constantin devenea acum Feodor, în Karamazovii (1981), un scenariu realizat de Horia Lovinescu împreună cu regizorul Dan Micu, în care a jucat alături de Ștefan Sileanu, Alexandru Repan, Dragoș Pâslaru, Horațiu Mălăele. Lui Dmitri i-a înțeles senzualismul și atracția către teluric, iar lui Feodor, resorturile care îl duc, cu cinism și grotesc, în zonele mâloase ale subconștientului, de unde nu mai există posibilitatea revenirii.
Cehov (și, în general, autorii ruși), dar și Shakespeare au fost creatorii celor mai atrăgătoare și provocatoare lumi pentru George Constantin. I-au oferit ocazia să exploreze profunzimi de facturi diferite, dar în sintonie cu structura sa interioară, să se ducă în abisalul subconștientului și să se joace la limita fină dintre grotesc și tragic, să trăiască tumultul întunecat, monstruosul umbrei, dar și rafinamentul spiritelor care acceptă cu demnitate sacrificiul. În Livada de vișini (1988), în regia lui Dominic Dembinski, îl întâlnim într-un Gaev în care se îmbină ludicul și inocența celui care nu poate să se racordeze noii lumi în care vechiul idealism nu-și va mai găsi locul. În alt registru, flamboaiant, ca un uragan de energie primară ce înghite tot în jurul său, îl vedem în Lopahin, în Livada de vișini realizată pentru televiziune de Cornel Todea în 1975. Îi înțelege blândețea și resemnarea lui Voinițki din Unchiul Vanea de Cehov, în regia lui Ion Olteanu (1963), face un Tranio sprințar și dezinvolt în Femeia îndărătnică de W. Shakespeare, în regia lui George Rafael (1963), și un Sextus Pompeius curajos și vulcanic în Antoniu și Cleopatra de Shakespeare, în regia lui George Teodorescu (1961). Joacă monumental grandoarea și vanitatea lui Falstaff în Frumoasa istorie a vieții și morții regelui Henric al IV-lea de W. Shakespeare, în regia lui Lucian Giurchescu (1976), și luxurianta carpe diem a lui Timon în Timon din Atena de Shakespeare, în regia lui Dinu Cernescu, unde îi are colegi pe Ion Dichiseanu, Ștefan Iordache, Horațiu Mălăele (1978).
Câtă luciditate, atâta dramă – dictonul după care se ghidau personajele camilpetresciene – nu îi era străin nici lui George Constantin, care știa să își ducă personajele și în zona aparent sigură a rațiunii reci, în care se ascundea însă capcana nevăzută a mistuirii vorace a pasiunii ce nu poate fi ținută veșnic prizonieră. De aceea a putut să îl întruchipeze pe „omul absolutului” Pietro Gralla din Act venețian de Camil Petrescu, în regia lui Emil Mandric (1963). I-a fost apropiat și universul lui Mihail Sebastian, astfel că l-a jucat pe oportunistul Bucșan în Ultima oră de Mihail Sebastian, în regia lui Valeriu Moisescu (1975), alături de Marin Moraru și Ștefan Iordache, și pe Bogoiu, cel care știe că nu-și poate permite decât o frântură de vis, în Jocul de-a vacanța de Mihail Sebastian, în regia lui Alexandru Dabija (1984).
Spre finalul carierei sale s-a apropiat și de o zonă față de care, cu ani în urmă, mărturisea că nu simte o afinitate puternică – comedia franceză, în speță Molière, cu care a ajuns însă se împace și alături de care a tras cortina: ultimul său rol a fost Harpagon din Avarul, în regia lui Mircea Cornișteanu, în 1994, în care a jucat împreună cu George Alexandru, Cerasela Iosifescu, Sorin Cociș, Ruxandra Sireteanu, Ion Haiduc. Cu ceva vreme în urmă, în 1989, jucase și în Burghezul gentilom, în regia lui Alexandru Dabija.
Deși spunea că se apropie greu de un rol și că drumul spre asimilarea unui personaj este complex și de multe ori anevoios, atunci când îl înțelegea reușea și să îl domine. Faptul că el era cel care își domina personajul și nu personajele sale îi bântuiau interioritatea explică uluitoarea sa versatilitate. Doar un actor care își stăpânește alter-egoul de pe scenă poate să treacă de la Lopahin la Feodor Karamazov și Henric al IV-lea sau Regele Lear cu naturalețe și forță. Era bufonul înțelept, intelectualul bântuit de prea multă luciditate, omul conectat visceral cu teluricul și visătorul care străbate lumea ideilor. Eroul sublim și anti-eroul perfect. Mucalit, bonom, exploziv, capabil de bucuria simplă în fața celor mai mici lucruri, înțelegând că viața este o permanentă pendulare între tragism și miracol. De aceea i-a plăcut și l-a provocat rolul din Iona, în regia lui Andrei Șerban de la Teatrul Mic, în care a scos personajul din zona de tragism și i-a adus la suprafață pofta de viață.
Treaba de unul singur e sortită șușanelii sau eșecului, spunea George Constantin într-un interviu luat de Mira Iosif în revista Teatrul din 1969. Era un actor care înțelegea că pentru împlinirea unui act artistic este nevoie de un dialog real cu partenerii de scenă, de o energie creatoare ce se naște doar atunci când ești deschis spre ceilalți – automat ești deschis cu adevărat și spre public. Pentru a aduce pe scenă ceva real, autentic, George Constantin avea nevoie de echipă.
Istoria teatrului radiofonic este indisolubil legată de George Constantin, care a înregistrat peste 500 de spectacole pentru Teatrul Național Radiofonic. Regizorul Dan Puican, cu care se cunoștea de la Ansamblul Tineretului, unde colaborau alături de colegii lor studenți în anul I, este cel care a reușit să îl întoarcă pe George Constantin din decizia de a nu face teatru radiofonic. Dan Puican povestește cum ajunsese să se roage de el aproape zilnic să vină la radio, îi promitea că va monta orice piesă își dorește, dar acesta refuza ferm. A aflat apoi că unul dintre colegii lui Puican de la Teatrul Radiofonic îl chemase pe George Constantin la radio și îi spusese că nu prea are voce de radio, moment care l-a îndepărtat de acest domeniu. Dar și în acest caz soarta a dorit altceva: în 1974, George Constantin era în spital, internat pentru niște investigații, și acolo a ascultat la radio un scenariu făcut de Puican după Vlahuță, care l-a făcut să își dorească să lucreze. Și restul e istorie… De 30 de ani, Studioul T2 al Radiodifuziunii îi poartă numele. În anii 80, când activitatea teatrului radiofonic atinsese un vârf nemaiîntâlnit, aproape în fiecare săptămână ieșind o premieră, regizorul Vasile Manta povestește că George Constantin venea în fiecare zi primul, era singurul actor prezent la 7 și jumătate dimineața înainte de deschiderea studioului. Secretul era, așa cum îi mărturisea George Constantin lui Vasile Manta, uimit că nu refuza nici un rol, că ajunsese să se simtă cel mai bine acolo, filmările îl plictiseau și nici pe scenă nu se mai simțea ca înainte.
A debutat în film cu Aproape de soare, în regia lui Savel Știopul, în 1961, alături de Florin Piersic și Vasilica Tastaman. Deși spunea că emoția întâlnirii cu publicul într-o sală de teatru îl mișcă cel mai mult, a reușit și în fața camerei de filmat să ofere roluri monumentale, în zeci de filme, multe cu tematică istorică, colaborând cu regizori precum Dan Pița, Radu Gabrea, Geo Saizescu, Nicolae Mărgineanu, Alexa Visarion. Rolul prin care a intrat irevocabil în istoria cinematografiei române rămâne cel din Reconstituirea lui Pintilie, din 1970, unde îl joacă magistral, cu un amalgam de cinism suprem și cruzime, pe procurorul chemat la reconstituirea unei scene violente dintre doi tineri (George Mihăiță, Vladimir Găitan), în scopul realizării unui documentar educațional. Un personaj charismatic și în același timp grotesc prin lipsa de empatie. Filmul a fost prezentat la Cannes cu succes, deși în România a fost interzis la câteva luni de la premieră, considerat prea critic la adresa sistemului comunist, și redifuzat de-abia după 1990.
George Constantin se considera un om aflat sub o stea norocoasă și credea că în această meserie nu poți reuși fără un dram de noroc. A grevat pe acest noroc o personalitate fără seamăn pentru că a știut că acest noroc trebuie ținut în viață prin disciplină, seriozitate și printr-o permanentă încercare de evoluție interioară. La 36 de ani, în 1969, George Constantin descria, în interviul cu Mira Iosif, mediul teatral într-un fel ce pare a reflecta momentul actual. Filozofia lui viață este în continuare un model de urmat nu doar pentru actori, ci pentru oricine își dorește să atingă performanța în domeniul său:
„În profesia noastră toată lumea vrea să muncească, să activeze, să se remarce. Suntem cu toţii lacomi de roluri! Dar… Trebuie să ne drămuim timpul. Trebuie să ne cultivăm mereu! Trebuie să ne obligăm să citim, să studiem, să ne informăm! Dar să avem timp pentru asta. Dacă aş fi profesor la Institut, aş obliga actorii să urmeze periodic cursuri de reeducare, de reprofesionalizare, avertizându-i asupra primejdiei «ciubucului». Aş pretinde să înveţe cum să se ferească de fleacuri, de «ocaziile» care le alterează integritatea artistică. Într-o apariţie de 10 minute la televizor – unii şi dintre cei mai talentaţi şi mai iubiţi – dărâmă singuri rezultatele unei munci de zeci de ani pe scenă.
Tinerilor mei prieteni din teatru le adresez un sfat: odată făcut un lucru bun, să ţină de el cu dinţii – o poziţie cucerită trebuie apărată! De tine însuţi în primul rând, de ispitele facilului, ale succesului ieftin, de risipirea în mici activităţi, aparent satisfăcătoare, dar care în fond te sărăcesc pe plan profesional, te secătuiesc pe plan spiritual…”
Foto: www.georgeconstantin.ro