Perspective
„Beauty is in the eye of the beholder” spune această expresie atât de simplă și atât de profundă, despre care se consideră că a fost lansată în lume pe la finalul secolului al XIX-lea de scriitoarea Margaret Wolfe Hungerford. Poate că circulă în forma aceasta de aproximativ un secol, devenind una dintre mantrele fiecărei generații, dar ideea conținută de aceasta reflectă întreaga istorie a conceptului de frumos. Este concluzia pe care o poți înțelege în urma volumului magistral semnat de Umberto Eco, Istoria frumuseții (traducere de Oana Sălișteanu, Editura RAO), care pornește din Antichitate și ajunge până în prezent, trecând prin toate momentele-cheie ale umanității în ceea ce privește raportarea la acest concept atât de greu de definit în esență. Nu există o singură definiție bună a frumuseții, fie cea fizică, spirituală, a naturii, a obiectelor sau fenomenelor naturale –, ea este șlefuită de contextul istoric, de mentalități, nu în ultimul rând de cum se percepea omul în raport cu universul.
„Frumusețea nu este o calitate a lucrurilor în sine, ea există doar în mintea celui care le privește și fiecare minte percepe un alt tip de Frumusețe. Se poate chiar întâmpla să aibă cineva senzația de Urât acolo unde un altul trăiește Frumosul” spunea David Hume în eseurile sale morale din 1745. Cam aceasta era direcția de gândire de la jumătatea secolului al XVIII-lea și care, cu inevitabilele sale fluctuații, continuă până în prezent. Până să se ajungă în acest punct, umanitatea a dezvoltat o serie de teorii care închideau frumusețea în niște corsete mai stricte.
În Antichitate, frumosul era indisolubil legat de alte calități – kalokagathía, unirea dintre etic și estetic, căci pentru antici importantă era nu doar desfătarea ochiului prin calitățile fizice, ci și aprecierea calităților sufletești prin ochiul minții. Platon vorbea despre frumusețea ca armonie și proporție a părților și frumusețea ca strălucire, despre frumusețea formelor geometrice, în acea eră când predomina concepția matematică asupra universului, iar arta era văzută drept o falsă copie a frumuseții autentice. Lumea era gândită ca formă, iar grecii asociau forma și frumusețea. Pitagora, de pildă, a explicat cum există o legătură indestructibilă între cosmologie, matematică, științe naturale și estetică. Ancorarea într-o noțiune ideală despre armonie, refugiul în găsirea unor valori eterne și stabile s-a prelungit până în Evul Mediu – ceva caracteristic unei epoci aflate în criză.
„În toate veacurile s-a vorbit despre Frumusețea proporției, dar, în funcție de epoci, în ciuda principiilor aritmetice și geometrice postulate, sensul acestei proporții s-a modificat.” Spre finalul Renascentismului se vorbea chiar despre frumusețea care ia naștere „nu dintr-o echilibrată proporție, ci dintr-o contorsionare, dintr-o aspirație tensionată către ceva ce se află mai presus de regulile matematice care guvernează lumea fizică”. Începe epoca neliniștii manierismului.
Pe măsură ce omul a început să se apropie de adevărul înțelegerii anumitor mecanisme de funcționare a lumii noastre, a constatat că harta universului este mult mai complexă, depășește idealurile clasice, iar necunoscutul așterne în față un imprevizibil ce dă naștere inevitabil la o angoasă existențială. „Căutarea unei frumuseți tot mai complexe merge mână în mână cu descoperirea făcută de Kepler conform căreia legile cerești nu urmează simplele armonii clasice, ci au nevoie de o complexitate din ce în ce mai mare.”
Frumusețea, ca în epoca Barocului, a început să se distingă de categoriile de bine și de rău, s-a îndepărtat de modelul clasic imobil și a tins către „frumusețea dramatic încordată.
„Binele nu e decât frumosul în acțiune”, spunea Jean-Jacques Rousseau, în Noua Héloïse”. „Un suflet deschis către seducția virtuților trebuie în aceeași măsură să fie sensibil la toate celelalte genuri ale Frumuseții. Ne antrenăm să simțim, așa cum ne antrenăm să simțim… Gustul este microscopul rațiunii, întrucât o face să vadă lucrurile mici, iar câmpul său de acțiune începe acolo unde se sfârșește cel al rațiunii. Să exersăm să privim după cum și simțim, să judecăm Frumosul ca pe un mod de explorare, iar Binele ca pe un sentiment.”
Nevoia de ancorare mai mare în realitate face ca privirea omului rațional al secolului al XVII-lea să se întoarcă de la excesul barocului. Inclusiv în teatru, se remarcă favorizarea unei frumuseți stilizate, eliberată de zorzoane. Se dezvoltă un nou clasicism, ce devine noul canon al Frumuseții, „o nouă Atenă”. Aspectele subiective și indeterminabile ale gustului capătă o pondere tot mai mare în definirea frumuseții. Immanuel Kant, în Critica facultății de judecare, pune în centru plăcerea dezinteresată, iar gustul – facultatea de a judeca un obiect în mod dezinteresat. Rațiunea cedează în fața imaginației, iar în Romantism apare conceptul de Frumusețe vagă.
Secole de-a rândul, Frumusețea a fost văzută drept o calitate intrinsecă a obiectului. Din secolul XVIII, se conturează un alt tip de definiție, care îl pune în centru pe subiectul privitor. Plăcerea, în secolul XIX, caută noi teritorii, în explorarea de noi spații, de noi trăiri și experiențe. Uluirea, asociată plăcerii, deci frumosului, este provocată inclusiv de grotesc, de morbid. În timpul Romantismului, inclusiv moartea exercita o anume fascinație (Napoleon ajunge chiar să dea un decret împotriva suicidului în dragoste). Pentru romantici, nu adevărul dă naștere frumuseții, ca la greci, ci frumusețea dă naștere adevărului.
„Arta pentru artă” apare în contextul industrializării, al extinderii orașelor, al pierderii individului în mulțimea amorfă – „frumusețea ca valoare primară ce trebuie obținută cu orice preț”. Viața însăși devine, pentru dandy, obiectul artistic ce trebuie desăvârșit – „frumusețea ca mod de viață”. În secolul al XX-lea, asistăm la o reconciliere între artă și industrie, se discută acum despre calitatea de marfă a obiectului, frumusețea care poate fi reprodusă, ușor substituibilă. „Sarcina artei este de a constatat că orice obiect posibil, fie că reprezintă oameni, fie lucruri – de la chipul lui Marilyn Monroe la conserva de fasole, de la caricaturile din benzile desenate la prezența inexpresivă a mulțimii în stațiile de autobuz – își capătă sau își pierde propria Frumusețe nu în funcție de ceea ce este, ci în funcție de coordonatele sociale care îi determină felul în care ni se înfățișează.”
Cele peste 500 de pagini de frumusețe la toate nivelurile – ideile dezbătute, cercetarea istorică, aspectul fizic al cărții, ce în sine poate fi considerat un obiect de artă – reprezintă nu doar o reflectare a acestui concept de-a lungul veacurilor, ci echivalează cu participarea la un curs de istoria ideilor, de civilizație și civilizații, de înțelegere a naturii umane, văzută în complexitatea și contradicțiile sale. Pentru a înțelege cum au perceput oamenii frumosul în diferite perioade, trebuie să știi și contextul istoric, descoperirile făcute, gradul de dezvoltare tehnologică, ierarhiile între categoriile sociale. Acest volum, deși nu este un album de artă, cuprinde ilustrații generoase din opere reprezentative pentru fiecare curent analizat, precum și fragmente din gânditorii, filozofii și scriitorii care au fost fascinați de frumusețe. De altfel, acest cuvânt apare în toată cartea cu majusculă: Frumusețea este personajul principal, te ademenește, de surprinde, te șochează uneori, te înduioșează. Este un personaj atât de complex, încât ar putea să joace și pe scena unui teatru.
Fiecare epocă prin care ne poartă autorul a asistat la contradicții, la canoane chiar contradictorii – de pildă, în sculptură era un ideal, în literatură, altul –, la reveniri și reabilitări ale unor modele considerate la un moment dat desuete. Dar ce s-a întâmplat în secolul al XX-lea depășește orice presupoziție, statistică sau determinare: „orgia toleranței, sincretism total, politeism absolut și de nestăvilit al Frumuseții”. Frumusețea secolului XXI e în curs de scriere – și de noi ține să îi dăm un chip mai blând, mai bun, mai tolerant.