Noutăți
Actorul Mircea Diaconu, artist emblematic al teatrului și al filmului românesc, al cărui destin este strâns legat de cel al Teatrului Nottara, unde a fost actor între anii 1982 și 1990 și pe care l-a condus timp de un deceniu, din 2001 până în 2011, s-a stins din viață, pe 14 decembrie 2024, la 74 de ani, cu zece zile înainte să împlinească 75 de ani.
Teatrul Nottara își exprimă regretul profund față de dispariția unui mare artist. Trupul actorului va fi depus în foaierul Sălii „Horia Lovinescu”, luni 16 decembrie, între orele 11.30 și 16.00, unde toți cei care l-au îndrăgit vor putea să-i aducă un ultim omagiu.
Începând cu ora 19.00, priveghiul va avea loc la Biserica „Sf. Treime” din Săftica, Balotești.
Înmormântarea va avea loc marți, 17 decembrie, ora 12.00, la Cimitirul „Sf. Treime” din Săftica, Balotești.
„Când am început să fac filme, aveam 21 de ani şi venea un recuziter bătrân cu un scaun de pânză pe care mi-l punea ca să-mi revin după o scenă grea. Acel recuziter bătrân a ieşit la pensie şi eu ies acum din nămolul în care am filmat o zi întreagă de toamnă rece, sunt ud până la piele şi cu noroi în cap, mă spăl la furtunul unei cisterne de udat florile oraşului, mi-e frig şi mi se dă o cămaşă să mă şterg cu ea. Nu, nu mă plâng, actoria este o savoare unică pentru mine, până la masochism îmi place să mă trântesc, să mă târăsc pe jos, să-mi curgă sânge, să stau cu talpa goală pe pământ, să-mi crape pielea de vânt, să mi se ardă buzele, mi-e tot mai greu fără așa ceva, nu sunt un actor de salon, îmi zgârii pielea și simțirea spre singura răsplată care este iubirea celor care vin să ne vadă. De aceea, nici nu țin ca vreun mândru realizator să înțeleagă că uneori salvăm povești banale sau șchioape, dăruindu-le o bucată din viața noastră. Nu, nu mă plâng, vreau doar să rezist și mai ales în partea dreaptă a creierului, unde mi-am pus tot ce am mai scump, vreau ca totul să se termine cu bine, vreau să ies și eu la pensie, ca acel recuziter bătrân. Și-adorm târziu cu tine-n gând, ca să visez de tine, drag scaun de pânză al actorului.”
Sunt cuvinte din volumul „Scaunul de pânză al actorului”, care rezumă cel mai simplu întreaga viață pe scenă a actorului Mircea Diaconu, un artist cu un destin unic, actor fără de care istoria filmului și a teatrului ar fi arătat diferit și, în aceeași măsură, unul dintre cei mai interesanți scriitori contemporani, cu volume publicate și premiate de Uniunea Scriitorilor.
Mircea Diaconu a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, în anul 1971, specializarea: Actorie, la clasa profesoarei Sanda Manu. A debutat în 1970, la Teatrul Bulandra, în „Harfa de iarbă” de Truman Capote, regia: Crin Teodorescu. La puțin timp după terminarea facultăţii, Mircea Diaconu a devenit actor al Teatrului Bulandra, unde a lucrat până în anul 1982, când a devenit actor al Teatrului Nottara. În 1990, a ales să plece din Nottara și să devină actor liber profesionist. A revenit în 2001, ca director și, timp de un deceniu, a condus teatrul de pe Bulevardul Magheru. A lucrat încă de la începutul carierei cu mari regizori, de la Liviu Ciulei la Lucian Pintilie, Valeriu Moisescu, Sanda Manu, Alexandru Tocilescu, Victor Ioan Frunză, Cătălina Buzoianu, a făcut parte din distribuția unor spectacole care au făcut istorie, precum celebra „O scrisoare pierdută” a lui Liviu Ciulei sau la fel de celebrul „Revizorul” lui Lucian Pintilie, iar pe scena Teatrului Nottara a jucat, de asemenea, în spectacole emblematice: „Pădurea” de Aleksandr Nikolaevici Ostrovski, regia: Costin Marinescu (1984); „Cuminţenia pământului”, recital Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Ion Gheorghe, Adrian Păunescu, Marin Sorescu (1984); „Cum vă place” de William Shakespeare, regia: Dan Micu (1985); „Râs şi plâns” de Ivan Radoev, regia: Petre Gheorghiu (1986); „Ultimul bal” de Ion Brad şi Dan Micu, regia: Dan Micu (1986); „Într-o dimineaţă” de Mihai Ispirescu, regia: Dan Micu (1988). A făcut parte, de asemenea, din distribuția celebrului spectacol „Burghezul gentilom” de J.B.P. Molière, în regia: Alexandru Dabija, care, chiar la final de 1989, înainte de Revoluție, a fost considerat premonitoriu pentru ceea ce avea să urmeze.
O carieră extraordinară a avut Mircea Diaconu în film și amintim doar câteva capodopere în care a jucat: „Nunta de piatră” în regia lui Dan Pița, în care și-a făcut debutul în 1972, „Mere roşii” în regia lui Alexandru Tatos (1976), „Înainte de tăcere” regia Alexa Visarion (1979), „De ce trag clopotele, Mitică?”, regia Lucian Pintilie (1981), „Buletin de Bucureşti”, regia Virgil Calotescu (1983), „Secretul armei secrete”, regia Alexandru Tatos (1988), „Asfalt Tango” (1996), „Filantropica” (2002), ambele în regia lui Nae Caranfil, „Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii”, regia Cătălin Mitulescu (2006).
Actorul care mărturisea, cu o superbă metaforă, că-l înfioară întunericul dintre două gânduri, povestea astfel despre el însuși și despre începuturile relației lui cu scena, ca un superb autoportret ușor autoironic, exact în tonul în care și-a construit rolurile: „Când am dat admitere la facultate, înainte de a intra mi s-a făcut rău. La limita ameţelii. Eu în general nu ameţesc, nu-mi pierd cunoştinţa. Nu mi s-a întâmplat niciodată aşa ceva. Sunt banal. N-am sensibilităţi, sunt dintr-o bucată. Sau ca o bucată… Ca un stâlp. Ei, şi atunci mi s-a făcut rău. Ceea ce e altceva, e o chestie rafinată, nu?! Să ţi se facă rău, să ai puţine ameţeli, astea sunt din altă lume, nu eram obişnuit cu aşa ceva. Nu ştiam ce mi se întâmplă. Când am intrat însă în spaţiul proiectoarelor, parcă m-am liniştit. N-am văzut nimic decât o lumină orbitoare asupra mea şi auzeam nişte voci, care erau ale comisiei, care îmi cereau lucruri, îmi spuneau lucruri şi reacţionam la ele. Atât. Nu mă uitam nicăieri, nu vedeam nimic, dar spaţiul acela luminat, incandescent, m-a făcut să mă simt în largul meu, culmea! Pur şi simplu m-am simţit bine acolo. Şi aşa am intrat. Scena e un spaţiu de protecţie pentru mine, e înălţător.”
Mircea Diaconu a avut, de asemenea, și o carieră de scriitor. A avut un debut remarcabil în 1977, volumul său, „Şugubina”, fiind distins în același an cu premiul Uniunii Scriitorilor din România. A mai publicat: „La noi când vine iarna” (1980), „Scaunul de pânză al actorului” (1985), eseuri despre teatru și film, „În Bucureștii de odinioară cu Mircea Diaconu” (1998). În 2014, în urmă cu exact 10 ani, când a reeditat volumul „Scaunul de pânză al actorului”, la Editura Polirom, Mircea Diaconu se afla într-un alt moment al existenței sale, la distanță de 30 de ani de când acest volum apăruse prima dată, în plin regim comunist, iar cu acel prilej el a vorbit din nou despre ceea ce înseamnă profesia de actor, conturând un portret al unui artist perfect conștient de adevărul și de iluzia care se împletesc în profesia pe care și-a ales-o, al unui sentimental înclinat spre nostalgie... După o viață petrecută pe scenă și pe platoul de filmare, în ultima parte a vieții, Mircea Diaconu a ales cariera politică, din 2014 fiind europarlamentar independent, membru al grupului ALDE, vice-președint al Comisiei pentru Cultură și Educație; între 2008 și 2012 a fost senator în parlamentul României, iar în mai – iunie 2012 a fost Ministrul Culturii şi Patrimoniului Naţional. În 2000, a primit Ordinul Național „Pentru Merit” în grad de Ofițer „pentru realizări artistice remarcabile și pentru promovarea culturii, de Ziua Națională a României”.
Mircea Diaconu s-a născut în ajun de Crăciun, pe 24 decembrie 1949, în comuna Vlădești, din județul Argeș. Peste zece zile ar fi împlinit 75 de ani.
Câteva cuvinte care rezumă o viață în alb și negru: un băiat cu un geamantan în Gara de Nord!
„Pot să mă desenez, dacă vreţi, schiţă în alb şi negru. Un crochiu al meu... Mă văd – şi pentru că viaţa e un cerc – mă văd în Gara de Nord cu un geamantan din carton, cu care fusese şi frate-meu într-o tabără – de-aia îl aveam, îl cumpărase tata, ca să-l folosească amândoi băieţii. Mă văd deci, cu ochii foarte miraţi, în Gara de Nord, cu un geamantan în mână... Şi nu e foarte clar dacă vin sau dacă plec. Pentru că ştiu sigur că am venit şi n-am plecat încă.”