Perspective
„Nottara era un teatru pe bulevard și de bulevard. Lovinescu a vrut să-l scoată din bulevard, evident, fără a desființa bulevardul. A vrut să inventeze un alt fel de teatru și a făcut-o. Cred că l-am ajutat și eu. Într-o vreme în care Teatrul Bulandra făcea lucruri extraordinare, dar era pe obositelea, când Teatrul Mic se rățoia la teatrul românesc (…), Teatrul Nottara era construit de Lovinescu. I-am fost alături la oblânc, spre a ridica încă un teatru european la București: Teatrul Nottara.”
Regizorul Dan Micu, un lider al generației sale, un lider poet și un gânditor sensibil și măcinat de angoase, unul dintre oamenii care au marcat istoria Teatrului Nottara, spunea aceste cuvinte în 1998, cu un an înainte să moară, rememorând în câteva vorbe esențiale esența unui moment unic în istoria teatrului românesc: directoratul lui Horia Lovinescu cu toată efervescența lui, marile spectacole ale acelui moment, precum și tandemul Dan Micu – Horia Lovinescu și el unic în acest spațiu și poate pe nedrept prea puțin discutat și amintit azi.
„Suntem o generație în măsura în care avem conștiința ei… Vreau să cred că suntem pe cale să ne-o formăm. E un lucru obligatoriu și vital. Dar nu ajunge conștiința de sine. Pentru a exista cu adevărat trebuie să însemnăm ceva anume și să avem o marcă, un stil inconfundabil”, spunea Dan Micu în 1979, iar cuvintele lui au ecou perfect azi, la 45 de ani distanță: „Atâta vreme cât generația mea va face doar spectacole oricât de importante, de tulburătoare, dar nu va naște mișcare teatrală bazată pe concept, structură și formă, nu va rămâne mai nimic în urma ei. Teatrul unei generații este o conștiință, sau s-ar cuveni să fie, altfel ar deveni inversul ei.”
Problema generației a fost și a rămas o preocupare constantă pentru Dan Micu, regizorul care, se știe, spre deosebire de alți colegi de generație, a ars prea repede și murit când încă nu împlinise 50 de ani. „Mai înainte de orice, fiecare dintre noi trebuie să ne limpezim nouă înșine condiția existenței noastre în lume și concret în societate, să ne-o asumăm și să fim apți să ne-o afirmăm pregnant și consecvent. Înțelegerea și orientarea personalității noastre în context e deja o acțiune! Următoarea este înțelegerea rațiunilor și direcțiilor existenței spectacolului de teatru azi și raportarea responsabilă față de aceste acțiuni și direcții. Regizorii generației mele trebuie apoi să devină creatori și organizatori de spațiu teatral… să determine echipe de teatru, structurate pe idealuri comune și, prin libera opțiune a virtualilor membri, după programe de conținut și forme specifice, unice și semnificante.”
Aceste lucruri le afirma în 1979, într-un „autointerviu” din „România literară”. Era un moment de mare efervescență al carierei lui, timpul părea nesfârșit, totul era încă posibil la acel moment. Venise de câțiva ani la București, lăsând cu greu Teatrul de Stat din Târgu Mureș, pe care l-a iubit, venise la Nottara chemat insistent de Horia Lovinescu, dramaturgul și directorul care, dintre toți membrii generației lui l-a ales pe el să creeze împreună un teatru nou. Lucrase între timp la Nottara „Paradisul” de Horia Lovinescu, „Ulciorul sfărâmat” de Heinrich von Kleist, lucrase și la Bulandra „Răceala” de Marin Sorescu, în tot acest timp făcând naveta la Târgu Mureș, un loc de care s-a desprins greu.
În 1979, avea loc premiera unuia dintre cele mai importante spectacole care i-au adus împreună pe cei doi, „Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă” după piesa lui Horia Lovinescu, iar peste doi ani, în 1981, aveau să creeze împreună celebrul spectacol „Karamazovii”, capodopera Teatrului Nottara.
Cine era Dan Micu la momentul la care venise în București și lucra cu pasiune la spectacole care, iată, scoteau Teatrul Nottara de pe bulevard… Avea aproape 30 de ani, era o revelație a regiei acelui moment, după excelentul lui spectacol de absolvire de la Casandra cu „Lăpușneanul”, o adaptare proprie după textul lui Negruzzi, spunându-se că va fi greu să-și depășească propria performanță. „Prin Lăpușneanul, mi-am impus o regulă poate teatrală, oricum, de viață, și anume – să-mi pierd cât mai puțină vreme cu lucruri mărunte. Ceea ce mărturisesc că nu-mi ușurează deloc existența. Să merg, cum ar spune Noica, pe bulevardele principale ale vieții.” Și, într-adevăr, toată creația lui teatrală susține această afirmație citată de Doina Papp în volumul „Un destin spulberat”. Prin majoritatea spectacolelor pe care le-a creat a mers „pe bulevardele principale ale vieții”. Nu l-a interesat niciodată teatrul cu miza scăzută, teatrul doar de divertisment, ceea ce el numea „teatrul degeaba”, pentru că ardea la un alt nivel și una dintre preocupările lui majore a fost să-i redea teatrului menirea mai înalt spirituală, iar pe acest „bulevard” s-a întâlnit, fără dubiu, cu Horia Lovinescu și au ars împreună ani, viață, au făcut poate pactul lor secret, de vreme ce Dan Micu avea să spună la un moment dat „am fost ucenicul diavolului”, au creat cu o efervescență și intensitate pe care, după plecarea lui Lovinescu, poate că nu le-a mai atins niciodată la nivel interior.
Dan Micu s-a născut la Sibiu, pe 5 noiembrie 1949, și a crescut într-un mediu intelectual și artistic, tatăl lui, Ilie Micu, fiind un apreciat profesor de muzică. De altfel, despre Dan Micu se spunea că cine nu l-a auzit cântând la pian nu l-a cunoscut cu adevărat. A iubit muzica, a folosit-o intens și în teatru, întotdeauna încercând să nu fie descriptivă. „Atenție: muzica să nu fie pleonastică, ilustrativă, ci un personaj conflictual, dialog, continuare, consecință tensională”, nota el în Caietul de spectacol de la „Karamazovii”. Așadar, un tânăr timid și cu ochi de poet, venit din Ardeal la București la Institut, un tânăr care ardea pentru teatru, care a avut șansa să-i aibă profesori în facultate pe David Esrig și pe Radu Penciulescu, un tânăr cultivat, care renunțase la muzică pentru a face teatru, simțind că aici se poate exprima pe deplin, un tânăr care visa teatru, credea în puterea lui de a lupta cu lumea și regimurile, în forța lui de a afirma lucruri, de a schimba destine, un tânăr care credea în forța unei generații, nu în voci disparate.
Curajul și atitudinea în acei ani complicați ai dictaturii comuniste, împreună cu înălțimea intelectuală și cu o formă de poezie unică, se pare, l-au transformat într-unul dintre liderii generației lui. Gyorgy Harag îl cheamă la Târgu Mureș după absolvire, unde creează spectacole importante, printre care „Prințesa Turandot”, „Piticul în grădina de vară” sau „Tartuffe” și „Cabala bigoților”. Iar în 1974, Lovinescu îl cheamă la București să-i pună în scenă piesa „Paradisul”. Așa începe povestea lui cu Teatrul Nottara.
„În momentul actual aș denunța pericolul lenei. Lenea regizorului! Mă gândesc la acea accepțiune a cuvântului, gravă și semnificativă, care înseamnă refuz, mai mult sau mai puțin nuanțat, al opțiunii. Fiecare spectacol trebuie să fie în mod esențial o opțiune sau o etapă distinctă a opțiunii, un gest politic și estetic, intens semnificant, o desenare fermă și expresivă a traiectoriei voinței. Lenei de care vorbesc nu i se opune hărnicia cu orice preț: un mare număr de spectacole puse în scenă nu înseamnă mare lucru pentru un organism cu o robustețe medie, dotat cu oarecare aplicație meșteșugărească. Lipsite de semnul nefalsificabil al autenticei opțiuni și al realei expresivități, acele spectacole nu fac altceva decât să se alinieze, cu sfruntată vanitate, în strâmbul convoi al vredniciei nocive și pot aduce destul și incontestabil rău teatrului. Acest soi de lene, asemeni netalentului abil, capătă, în cele din urmă, chipul unic al lipsei de vigoare și de expresivitate, de limpezime și de curaj, poate frâna pregnanța vieții teatrale, poate deruta și dispersa energiile autentice, virtual și necesar creatoare.” Și continuă spunând un lucru esențial și care adesea se pierde din vedere și astăzi în teatru: „Cred că în teatru reușesc doar acele trupe, acele echipe în care oamenii de artă se aleg după afinități de cultură, de talent, de stil de muncă, de crez estetic!”
Un destin cu totul special, Dan Micu a fost un spirit tulburat, un om chinuit de propriii demoni și de propriile angoase. Uneori le-a pus în teatrul pe care l-a creat, alteori le-a lăsat să-l bântuie până l-au pustiit. În mai 1999, la 49 de ani, a murit secat de alcoolism și incapabil să fi pus în acord datele propriei vieți cu ceea ce se întâmpla în exterior. Dar spiritul lui a rămas până la final la fel de preocupat de înălțimi pe care n-a încetat să încerce să le atingă. Poate că n-a reușit să asimileze schimbările care se petreceau în lume, în el însuși, în teatrul de după Revoluție. Undeva, ceva s-a dezechilibrat. Sau a fost, poate, un pact cu diavolul semnat cu trei decenii în urmă, atunci când a ales teatrul…
Într-un articol care va urma în Revista Perspective, vom vorbi despre marile lui spectacole din Nottara, care încearcă azi, la 25 de ani de la dispariție, să-i recupereze urmele și spiritul și în expoziția permanentă „Origini/ Repere. O călătorie în istoria Teatrului Nottara”. În centrul lor, se află, fără dubiu, „Karamazovii”, acel proiect extraordinar care a reunit unii dintre cei mai importanți actori ai momentului și care, dincolo de succesul de public sau critică, dincolo de succesul din turnee sau de criticile aduse pe ici, pe colo, a însemnat pe de o parte spectacolul unei generații, pe de altă parte spectacolul care i-a marcat lui însuși existența într-un mod cu totul aparte, deși n-a fost cel pe care l-a iubit cel mai mult. În 1992, când avea să monteze din nou textul în străinătate, la Veszprem, nota astfel, cuvinte atât de actuale și azi: „Din vremea lui Dostoievski, nu s-a ameliorat nimic: omul este în aceeași situație catastrofală față de Dumnezeu. Majoritatea oamenilor se comportă de parcă cerul este gol. Cu toate că nemurirea creștină începe deodată cu moartea, nu cu viața. Și atunci, partea de karamazovism a omenirii strigă: Totul se poate. Aici este pericolul!”
Dan Micu își dorea să trăiască. Ceva în el însuși a fost într-un profund dezacord. În „Un destin spulberat”, Doina Papp recuperează un interviu de la finalul vieții, cu doar câteva săptămâni înainte să moară, în care răspunsurile sunt cutremurătoare. E povestea unui om care vrea „să dispară ca o pasăre ce zboară peste munți și ape și n-o mai vezi” și care mărturisește cu o sinceritate crudă: „sunt plin de gol”, dar care, la întrebarea: „Cum ați vrea să se încheie filmul despre Dan Micu?” răspunde scurt și puternic: „Nu vreau să se încheie!”.