Perspective

„Cred că e nevoie azi de spectacole care să elogieze spiritul liber, gândirea liberă”

Monica Andronescu | 28 Ianuarie 2025

  • Interviu cu regizorul Vlad CRISTACHE

Monica ANDRONESCU

Regizorul Vlad Cristache aduce pe scena Teatrului Nottara unul dintre cele mai iubite texte din istoria ultimului secol, o poveste despre libertate, despre granițele normalității, despre bucuria de a trăi. „Zbor deasupra unui cuib de cuci” de Dale Wasserman, după romanul lui Ken Kesey, care, la momentul la care a fost scris, a zguduit societatea americană, e un simbol al luptei cu sistemul.

„Zbor deasupra unui cuib de cuci” e un text care, din 1962, când a fost publicat de Ken Kesey, a rămas un titlu de succes. Totuși, care e relevanța unui asemenea text în acest moment, în acest context social, în Bucureștiul anului 2025?

Orice spectacol trebuie să vorbească despre momentul prezent, despre o realitate care ține de prezent. Or, mie mi se pare că „Zbor deasupra unui cuib de cuci” e un text care vorbește despre libertatea spiritului într-un context în care această libertate a spiritului este cenzurată. E vorba despre o societate care cenzurează gândirea liberă, uniformizează indivizii și își propune să creeze un fel de om nou, spălat bine pe creier, care corespunde și care e conform cu un model inofensiv de individ, într-o mare masă de indivizi identici. Nu sună cunoscut? Ei bine, în acest context eu cred că e nevoie de spectacole care să elogieze spiritul liber, gândirea liberă și să ne aducă aminte că, înainte de a fi o societate uniformă, suntem individualități.

Și ți se pare că azi, mai mult decât în alte momente ale istoriei, societatea încearcă să uniformizeze individul?

Orice formă de organizare socială te obligă să te conformezi, să fii într-un fel de cușcă, într-un corset al acelor legi și al acelor norme sociale și cumva îți pierzi libertatea. Dar da, mai ales acum mi se pare că se lucrează la construirea unui fel de... om nou, comunist, dar sub altă formă.  

Textul lui Ken Kesey, dramatizat de Dale Wasserman, pune clar problema libertății, dar pune și problema normalității. Ce înseamnă normalitate?

Una din laturile frumoase ale textului este că îți arată că cei pe care uneori îi considerăm anormali nu sunt decât diferiți. Și, cumva, poate ar trebui să acceptăm diferitul ca parte din normalitate... „Normalitate” înseamnă o încadrare perfectă în normele unanim acceptate ca fiind felul în care trebuie să-ți trăiești viața, felul în care trebuie să gândești, felul în care trebuie să acționezi. Și ce spune textul și ce-mi doresc eu să spună spectacolul este că ar trebui o înțelegere mai largă a cuvântului normalitate, care să includă diferențele și particularitățile individuale și, cumva, libertatea spiritului. De fapt, despre asta e vorba: despre libertatea spiritului.

Spectacolul vorbește despre o luptă cu sistemul...

Dar ce e frumos este că e o luptă fără agresivitate. E o luptă dusă cu armele spiritului liber, cu umor și un fel de răsfăț nonconformist inofensiv și de-abia în ultimă instanță apare agresivitatea. Sistemul încearcă să zdrobească un om care nu face altceva decât să se bucure de viață, să trăiască totul cu zâmbetul pe buze și să fie plin de vitalitate. Inițial i se restrâng toate drepturile exterioare, este închis pentru că nu poate să se acomodeze cu regulile societății, după care este considerat atât de altfel, încât este trimis într-un spital de nebuni, unde i se restrânge și mai mult libertatea. Iar în final, acestui om i se încearcă restrângerea dreptului de a gândi. Și asta mi se pare tare și vreau să subliniez, că societatea reacționează agresiv la... bucuria de a trăi. Bucuria de a trăi deranjează atât de tare sistemul, încât simte nevoia să-l anihileze cu agresivitate pe acest om.

În spectacolul tău, cine e marele învins și cine e marele învingător?

Deși în aparență învinsul este personajul principal, McMurphy, care până la finalul spectacolului ajunge să fie lobotomizat, cumva el e câștigător... pentru că nu se lasă învins în spirit. Ca să-l uniformizeze, să-l facă să fie la fel ca ceilalți, trebuie să i se scoată ceva din creier... Și el nu acceptă, nu-și pierde libertatea până în ultima clipă. De fapt, nu-și pierde niciodată libertatea. Și ce e frumos este că, deși pare că toate personajele care sunt în acest ospiciu sunt niște învinși, în final, prin exemplul lui McMurphy, toți capătă credința că sunt „mari”, nu „mici” cum i-a făcut sistemul să fie. Iar influența asupra celor din spital e văzută prin transformarea indianului, care ajunge, dintr-un om pe care societatea și sistemul „l-au făcut mic”, ajunge să-și dea seama că e mare și că poate să iasă de acolo. E, de fapt, o metaforă: în acest microcosmos al spitalului se întrevede societatea întreagă. Iar povestea se termină optimist, plin de speranță, și anume că în orice moment manifestarea libertății individuale te poate face mare și te poate face să evadezi din cușca asta a normelor, a prejudecăților... Și, deși ceea ce se întâmplă concret acolo e ceva foarte trist, spectacolul îți lasă un gust de libertate: oricât ar încerca oricine să te uniformizeze și să te facă să nu mai fii tu, acest exemplu al omului căruia societatea i-a extirpat creierul, ca să-l facă la fel ca toți ceilalți, va dăinui și-i va inspira pe ceilalți oameni să calce în picioare sistemul și să evadeze, să-și caută libertatea.

Cine e McMurphy pentru tine? Cât seamănă cu tine?

Bineînțeles, motivul pentru care alegi un text, ca regizor, are legătură și cu tine. Încerc să găsesc texte care să exprime ceea ce simt eu față de societate în acest moment... față de societate și față de condiția de a fi om acum, în anul 2025. Și da, mă identific cumva cu o parte din experiența lui McMurphy, însă, în același timp, eu nu sunt un martir în numele libertății, deși mi-aș dori! Dar și la el tocmai asta e frumos, că el n-a venit acolo ca să fie erou, n-a venit ca să fie martir, dar există un punct în care înțelege tot ce urmează și acceptă să devină, oricare ar fi prețul plătit.

Care e moment în care conștientizează și acceptă acest martiriu, așa cum îl numești?

Concret, e momentul în care o sugrumă pe sora Ratched atunci când unul dintre pacienți, Billy Bibbit, care tocmai își recăpătase încrederea în el, fericirea și cheful de viață, se sinucide din cauza manipulării la care ea îl supune. Da, acolo e un moment în care, cu orice risc, el se descarcă violent asupra acestui reprezentant al sistemului opresiv. Dar pe parcursul spectacolului are mai multe momente de decizie... Practic, e o acumulare permanentă, începând cu pariul de la început. El tot timpul o șicanează pe sora Ratched, arătând ridicolul la care îi supune pe pacienți și vrea să le demonstreze lor că poți să-ți trăiești viața și altfel decât în permanentă depresie, indusă de cei care conduc spitalul. În roman – și am încercat să introducem asta și în spectacol – McMurphy e descris ca fiind singurul om care râde într-un loc în care nimeni nu râde niciodată. Un râs puternic, vital, cristalin, care zguduie din temelii pereții spitalului, un râs care nu s-a mai auzit niciodată acolo. Într-o lume în care nimeni nu mai râde, apare cineva care râde și ne deranjează atât de tare și ne zguduie atât de tare, încât trebuie să-l facem să nu mai râdă. Și pentru că el refuză să nu mai râdă, îl castrăm! Cam asta e povestea, pe scurt.

După petrecerea interzisă din spital, există acel moment în care el poate să evadeze. Stă pe pervazul geamului, e noapte, fumează o țigară și poate să iasă și să fugă. Și totuși, rămâne. De ce nu iese pe geam? De ce rămâne acolo?

Eu mi-am dorit ca la acel moment să se nască următoarea întrebare: „pot să mă duc, da, dar unde mă duc? Și cu ce ar fi diferit dacă mă duc afară?” În acel punct el conștientizează brusc că, de fapt, afară e același univers și e aceeași societate, aceeași închisoare. Că totul e în zadar. Lipsa de sens! E mai frumos să trăiesc cu speranța că pot să evadez undeva decât să evadez de-adevăratelea, ca să conștientizez că acel „undeva” nu e, de fapt, decât un spital mai mare... Cam asta ar fi ideea. Dar, în același timp McMurphy nu este un filosof care a făcut tot acest raționament. Nici gând. La el totul e instinct. Se uită pe geam la acel ceva unde ar putea evada și, instinctiv, nu se duce. Și mai e ceva. De fapt, vrea să nu elimine și ultima sclipire de speranță, vrea să lase acolo ideea că există afară un „undeva” către care să tindă...

Ken Kasey a scris „Zbor deasupra unui cuib de cuci” în urma unor experiențe directe... a încercat efectul a diverse pastile, s-a angajat într-un spital de psihiatrie etc. Ei bine, de-a lungul timpului au existat discuții cum că, în acest roman, ar fi oferit o perspectivă mai degrabă romantică asupra ideii de boală psihică, ceea ce poate duce în derizoriu astfel de probleme serioase...

Privite la rece, problemele tuturor pacienților din text par rezolvabile. Unul dintre personaje e gay reprimat. Alt personaj are o relație foarte dificilă cu mama, sub papucul căreia se află și nu se poate elibera. Autorul, de fapt, construiește o mică pușcărie personală a fiecăruia dintre personaje, din care ele trebuie să evadeze. Și foarte ușor ar putea evada fiecare dacă ar înțelege că se află într-o pușcărie... Aceste personaje aflate în închisori individuale sunt, la rândul lor, puse în această închisoare comună, care este spitalul, în care vine la un moment dat un personaj care le arată că ei pot evada. În esență, spectacolul vorbește despre ideea de a evada din pușcăriile individuale, în care te-ai închis singur sau în care te-a închis societatea. E un elogiu adus nonconformismului, libertății și cumva e o încercare de a-l face pe spectator să înțeleagă că cel care e altfel, care e diferit de normă, e de multe ori foarte asemănător cu noi, numai că poate că se află într-o mică închisoare construită fie de el însuși, fie de cei din jur. Atacul lui Ken Kesey e în permanență către cei care „vindecă” alteritatea, diferența. Și, sub pretextul că fac bine, se produc foarte multe orori. Și nu, nu bagatelizează deloc nebunia, dimpotrivă, el e foarte atașat de nebunii ăștia, care sunt în pușcării personale, el se identifică la rândul lui ca fiind unul dintre ei și-și dorește, cred eu – și asta îmi doresc și eu prin spectacol – ca noi să ne identificăm cu cei din spital și să identificăm conducerea spitalului ca pe societatea care încearcă să ne „vindece” și să ne facă „normali”. Și pe măsură ce intrăm în mecanismele de vindecare, să ne dăm seama că ele sunt groaznice și invazive și să contestăm întreg procesul de așa-zisă vindecare pe care societatea îl desfășoară.

De ce își dorește sora Ratched să-l învingă pe McMurphy cu orice preț?

E un joc de putere. E vorba de nevoia de control. Orice societate care încearcă să rămână la putere trebuie să exercite o formă de putere și fizică, dar mai ales mentală. Fără asta, oamenii ar fi conștienți de închisoarea în care trăiesc și ar da jos puterea. Pentru ca ea să continue să existe, trebuie să se apere. Și face asta exercitând o formă de control asupra minții tale. Deci sora Ratched se comportă așa pe de o parte din dorința de a-și continua exercitarea puterii, iar pe de altă parte, o temă secundară a textului este lupta dintre bărbat și femeie, pentru că există o tensiune sexuală între ea și McMurphy. De fapt, acest personaj, sora Ratched, nu e un bibelou de porțelan asexuat, dar ea alege să-și reprime senzualitatea. Or, încă de la început el o percepe ca pe o femeie pe care el, ca bărbat, o va domina. Iar ea îl percepe ca pe toți bărbații din viața ei și simte, cumva că, învingându-l pe el, îi va învinge pe toți acești masculi din viața ei. Dacă faci o analiză a tuturor comentariilor ei legate de femei, o să descoperi ceva foarte interesant. Fata cu care voia să se căsătorească Billy e „o curvuliță” și ea îi sugerează că „era o femeie sub nivelul lui”? Despre Candy, la fel, „e o femeie stridentă” și, desigur, inferioară. Lui Harding îi spune despre soția lui că e posibil ca toate problemele lui să fie cauzate de faptul că „o consideră sub nivelul lui” Deci ea, de fapt, le induce tuturor bărbaților ideea că, dacă ei nu s-ar uita după niște femei ultrasexualizate, stridente și s-ar uita la niște femei serioase cum e ea, n-ar mai avea toate problemele astea.

Ce ai descoperit despre tine lucrând la „Zbor deasupra unui cuib de cuci”?

Că oricât aș crede că m-am maturizat și am devenit un adult responsabil, în esență, felul în care am citit piesa și personajul principal îmi dovedesc că eu mă consider tot un adolescent care vrea să fumeze în clasă... Dacă mă detașez și mă uit la ce a ieșit, îmi dau seama că eu am construit spectacolul și personajul aducând un elogiu acelui puști inocent care am fost.

Newsletter

Află printre primii despre punerea în vânzare a biletelor și fii la curent cu noutățile din teatru imediat ce se întâmplă!