Perspective
„Rinocerul meu nu este un mit”, sună motto-ul celei de-a cincea ediții a Bienalei Art Encounters, care se desfășoară în anul în care Timișoara este Capitală Europeană a Culturii. Cum a ajuns rinocerul să fie un simbol atât de puternic al libertății artistice? Trebuie să ne întoarcem în 1515, când Albrecht Dürer realizează o gravură în lemn cu titlul Rinocerul, creându-l din imaginație, fără să-l fi văzut în realitate, pe primul rinocer care călătorea în Europa, fapt care nu se mai întâmplase din Antichitate. Devenea astfel simbolul puterii incredibile pe care o conține creativitatea, dar și un liant între artă și știință: gravura lui Dürer a folosit, până prin secolul al XVIII-lea, drept inspirație atât pentru lucrări științifice, cât și pentru forme artistice. Peste cinci sute de ani, ne întâlnim din nou cu rinocerul, de data aceasta într-un context distopic, în piesa lui Eugen Ionescu, din 1959, Rinocerii. Capacitatea de a sesiza „rinocerizarea”, alunecarea omului pe o direcție totalitară, căderea într-un absolutism al ideilor care deformează și transformă lumea, răpindu-i umanitatea, devine singura armă de rezistență, de respingere a absurdului și de salvare a libertății.
Adrian Notz, curatorul bienalei, referindu-se la piesa lui Eugen Ionescu, spunea că l-a inspirat rezistența acelor puține personaje care erau capabile să-i vadă pe rinoceri, mai exact să observe derapajele lor ideologice, și să aibă puterea să susțină că este ceva total greșit, că acei indivizi își pierduseră umanitatea. Și asta nu era un mit, ci era realitatea crudă, pe care mulți refuzau să o accepte. În același sens, arta și știința nu sunt un mit – puterea lor de a transforma lumea este reală. Iar poveștile care se nasc din intersecția dintre artă și știință sunt fascinante, revelatorii și extrem de variate, de aceea bienala se axează pe tripticul artă-știință-ficțiuni, o intersecție care a adus laolaltă aproximativ 60 de artiști din 21 de țări, care expun în 15 spații ce au configurat o geografie specială a orașului, care poate fi explorată astfel până pe 16 iulie. Notz, o figură prestigioasă în arta contemporană internațională, mentor pentru strategie și viziune creativă la Centrul European de Artă Contemporană din Cluj (ECCA), King of Elgaland-Vargaland, Diplomat NSK și Chevalier de la Tombe de Bakunin, și director artistic timp de șapte ani al Cabaret Voltaire din Elveția, catalizatorul mișcării dadaiste de la începutul secolului al XX-lea, a avut alături o echipă formată din șase curatori, dintre care cinci din România: Cristina Bută, Monica Dănilă, Edith Lázár, Ann Mbuti, Cristina Stoenescu și Georgia Țidorescu.
Dacă mergeți să vă lăsați purtați în lumea poveștilor spuse de artiștii de la Art Encounters, sfatul pe care îl oferă Ovidiu Șandor, directorul Fundației Art Encounters, este de a explora spațiile expoziționale, pentru că fiecare dintre ele găzduiește creații ale mai multor artiști și astfel geografia locului devine o poveste în sine. Poate una dintre cele mai fascinante rearhitecturizări o puteți trăi – căci este o experiență imersivă – la fostul depou de tramvaie STPT, unde vă așteaptă Vânătorii de diamante ai lui Cristian Răduță, o serie de ființe hibride, create din rășină și poliester pictat, personaje stranii, paradoxale și fragile, create într-o estetică suprarealistă. Îi veți găsi într-un vechi tramvai, pentru a vă reaminti că uneori banalul și extraordinarul își pot găsi un spațiu de intersecție. Tot într-un vechi tramvai, Janiv Oron oferă o experiență multisenzorială, în creația sa inspirată din metodele Fenomenelor de Voce Electronică, adică sunete găsite în înregistrări electronice. Senzația este de a merge pe o rută a unui tramvai în care poți asculta șoaptele pasagerilor din alte timpuri. Tot la STPT, Sebastian Moldovan, artist care a expus și la Cabaret Voltaire, vă invită în a sa Post-world Undercover Guerrilla Fake Rock Manufacturing Facility, o instalație care te face să te întrebi dacă ne aflăm la începutul lumii sau deja suntem într-un mediu postapocaliptic. Un loc dincolo de orice înțelesuri cunoscute, o lume pe care, de ce nu, ar putea să fie un vis colectiv. O lume stranie, nefamiliară, dincolo de orice simbolistică.
Pe urmele rinocerului, veți găsi și cele mai recente lucrări ale lui Adrian Ghenie, desene și picturi realizate în timpul pandemiei, The Impossible Body, și expuse la ISHO. Lucrările lui Ghenie ar putea fi traduse printr-un soi de strigăt mut al omului care este forțat la o izolare ce îl pune față în față cu propriii demoni. Nu, singurătatea cruntă resimțită în timpul pandemiei nu este un mit, este gândul cu care părăsești lumea plină de oglindiri deformate – corporal și emoțional – ale individului care a ajuns să fie forțat să stabilească un nou tip de relație cu tehnologia, singura care îi permitea accesul către exterior.
Dar tehnologia nu apare doar în relația extremă de codependență pe care o regăsim la Ghenie. Foarte mulți artiști au apelat la metode de tehnologie înaltă ca modalitate de regăsire a sinelui profund, de întoarcere chiar la viziuni mistice, spirituale, de conectare cu trecutul nostru ancestral, dar creionând un liant și cu viitorul, precum Sylwana Zybura și Tomas C. Toth, din grupul Crosslucid, care au folosit inteligența artificială pentru a crea imagini fluide, post-suprarealiste despre imaginarii ale subconștientului, în Vise ascunse, de la Castelul Huniade. Sau Alicja Kwade care folosește GPS-ul pentru instalația sa formată din 24 de i-Phone-uri (Medium Median/Homo-Mensura, care poate fi văzută la Faber), pentru a identifica relaționarea fiecăruia dintre aceste telefoane cu stelele din univers. Este o instalație ce evidențiază și progresele uimitoare pe care le-am făcut în demersul nostru de a explora cât mai amănunțit universul, dar și limitările pe care încă le avem. Acest gen de experiment, realizat cu tehnologie înaltă, creează uimire nu doar față de avansul tehnologic, ci și cu privire la misterul care încă ne înconjoară. Și tot la Faber, Arantxa Etcheverria propune un performance, Babel, cu sculpturi și obiecte în care se reconfigurează corporalitatea pentru a forma un alfabet în care toate literele sunt cunoscute de toți oamenii, așa cum se întâmpla înainte de momentul biblic al construcției turnului Babel.
Sisteme electro-mecanice, instalații ambientale reactive care pun în evidență cele mai profunde și fragile reacții emoționale, simboluri cosmologice, aparate hibride, artă textilă, structuri geometrice, trompe-l’oeil-uri paradoxale, caleidoscopuri abisale, elemente cinetice sunt câteva dintre descoperirile pe care ni le propune Rinocerul de la Art Encounters pentru a regândi libertatea, sublimul, limitele, empatia, echilibrul. În final, dincolo de impresionanta varietate de creații, care arată că imaginația nu are limite nici temporale, nici spațiale, mesajul comun al tuturor lucrărilor expuse este de speranță, dar și de îndemn la conștientizarea consecințelor pe care le au acțiunile noastre asupra mediului, asupra relațiilor inter-umane, dar și asupra felului în care vor arăta societățile în viitor. Mai multă blândețe, mai puțină grabă și, poate, mai puțină intruziune în mister – trebuie să ne întâlnim undeva la mijloc, între rapiditatea cu care ne dorim să cunoaștem și să avansăm, și ritmul specific al naturii.
Eugen Ionescu a încercat să atragă atenția nu doar în Rinocerii despre pericolele totalitarismului, lansând un semnal de alarmă cu privire la lumea distopică pe care riscăm să o creăm în jurul nostru și pe care vom ajunge să o considerăm firească. Abuzul de putere, tot o formă de rinocerizare, face ravagii atât la nivel de societate, cât și la nivel inter-uman, așa cum se observă în piesa Lecția, pe care vă așteptăm să o (re)vedeți de la toamnă, un spectacol în regia lui Felix Alexa, cu Gabriel Răuță, Ioana Calotă/Cristina Juncu și Catrinel Dumitrescu. O lecție despre cum să fim în permanență vigilenți să nu ne pierdem umanitatea.