Perspective
Andrei Gîndac este artist fotograf și are un portofoliu impresionant în spațiul cultural. A colaborat cu festivaluri importante, de la Festivalul Național de Teatru la Festivalul Internațional „George Enescu” și, de asemenea, este colaborator al mai multor teatre din București. La Teatrul Nottara, Andrei Gîndac a realizat în acest an o expoziție inedită, intitulată „Partea nevăzută a teatrului. O incursiune în culisele Teatrului Nottara”, care a fost vernisată la Cărturești Verona, București Mall Vitan și Plaza Romania. O expoziție în care artistul fotograf a încercat să surprindă lumea din spatele scenei. Stările. Emoțiile dinainte de intrarea în scenă. Spiritul unui teatru și al unei echipe. De asemenea, fotografiile artiștilor care face parte din trupă și cu care vă veți întâlni dacă veți intra pe site-ul www.nottara.ro îi aparțin. Andrei Gîndac este un fotograf care-și propune să surprindă partea luminoasă a vieții…
Trăim într-o lume în care cu toții facem fotografii. E o invazie de imagini pe rețelele de socializare… Totuși, ce face diferența? Pentru tine care a fost momentul acela special când ai făcut o fotografie și ai simțit că poate deveni un drum în viață?
Știu exact momentul. Eram în Iași la vremea aceea, eram student la Facultatea de Construcții, la care am renunțat după doi ani. Și pentru renunțarea la această facultate declicul a fost o fotografie… Am surprins un băiețel care cerșea pe o pasarelă peste calea ferată în Iași și avea o pâine ruptă lângă el. Fotografia a ieșit foarte puternică. La acel moment exista DeviantArt, o platformă unde urcai fotografii și primeai feedback. Am început să primesc foarte multe aprecieri și de aici a pornit totul… Așadar, eu am început cu fotografia de stradă. Mi se pare că și acum, în teatru, tot ce fac bine fac datorită fotografiei de stradă, unde, practic, surprinzi momente instantaneu. Nu așezi nimic. Nu regizezi nimic. Și la teatru de multe ori mi s-a spus să vin să văd spectacolul înainte să-l fotografiez. Numai că mi-am dat seama în timp că fie că-l văd pentru prima dată, fie că-l revăd, eu cam aceleași cadre le surprind. Pentru că eu surprind ceea ce văd.
Și totuși, de ce ai renunțat la Facultatea de Construcții? A fost de-ajuns o fotografie reușită?…
M-am dus acolo pentru că nu prea-mi găseam drumul. Era o facultate cu predare în limba engleză și mi s-a părut interesant și asta m-a atras. Am făcut un an, apoi am plecat în Grecia cu Work and Travel, am lucrat vreo două luni acolo și atunci cred că s-a produs un declic și mi-am dat seama că nu vreau foarte tare să fiu inginer… Între timp începusem să fac fotografie, umblam pe stradă, surprindeam imagini, le postam… Și după ce mi-am dat seama că nu vreau să fiu inginer, m-am gândit ce aș putea să fac. M-am întors la București, unde era tatăl meu și m-am gândit să merg la Jurnalism, că poate prind un curs de fotografie. Am venit, am făcut Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, dar n-am făcut niciun curs de fotografie. Însă mi-a prins bine și am făcut secția de Publicitate. Ideea e că, după acea vară în Grecia, am simțit că parcă mi s-a reprogramat ceva în cap…
Ce vrei să le arăți oamenilor prin fotografiile tale? Ce te interesează să surprinzi?
Mie mi-ar plăcea să arăt o parte mai optimistă a vieții, că de pesimism avem parte destul… și vreau să cred că reușesc să fac asta, să privesc lucrurile dintr-un unghi special. O perspectivă pe care pot s-o văd doar eu, chiar dacă suntem în același spațiu. Asta e idealul spre care tind.
Și de la fotografia de stradă cum ai ajuns la fotografia de teatru? Ce te-a atras spre teatru?
Cred c-a fost o întâmplare. O înșiruire de evenimente. Pentru că eu cred foarte tare în asta, și anume că se aranjează lucrurile în funcție de ce mindset ai. În facultate am făcut voluntariat la diverse publicații, am mers la diverse tipuri de eveniment și am făcut și poze la un spectacol de teatru pentru liceeni. În 2012, m-am gândit să merg la Festivalul Enescu; eram tânăr, voiam să încerc… Așa că am vorbit cu directorul de la Artexim și l-am rugat să-mi dea voie să fac fotografii. Iar el mi-a dat o șansă, pentru că n-aveam mare portofoliu atunci. Și mi-a spus să-i trimit câteva fotografii de la un concert. Așa că m-am dus și am făcut… am fotografiat The Lemon Bucket Orkestra și Taraf de Haidouks. Și au ieșit niște poze foarte tari pentru ce puteam să fac eu atunci. Mi-am depășit limitele. Și acum mi se par niște fotografii foarte bune. Iar Festivalul Enescu a fost o trambulină pentru mine. În același an am fost la FNTI și am făcut și acolo fotografii, am fost voluntar, iar apoi, în 2014, am mers la UNITER să cer să fac fotografii la FNT ca voluntar. Se pare că au ieșit poze foarte bune, iar anul următor m-au luat în echipă. A contat foarte mult că Adi Bulboacă m-a susținut atunci. Iar de la FNT lucrurile s-au deschis mult în zona teatrului.
Dar eu te întrebam și altceva. Ce loc ocupă fotografia de teatru în existența ta?…
A fost și a existat dintotdeauna fascinația teatrului și faptul că acum puteam să văd un spectacol din perspectiva de fotograf. E fascinant să surprinzi ce se întâmplă acolo pe scenă. Să simți că aproape faci parte din povestea de pe scenă.
Ce te interesează să surprinzi atunci când intri în sală?
Relații între personaje… Să se vadă fiecare personaj în parte, punctele culminante ale spectacolului… dar, în principiu, încerc ca lucrurile astea care evident că trebuie surprinse să le surprind cumva mai diferit.
Și în ce constă diferența aceea?
Cred că e vorba și de milisecunda în care dai click. Apoi e vorba de ceea ce alegi… De modul în care alegi să se vadă lumina pe acel personaj…
Ce se întâmplă în spatele scenei ți se pare mai fascinant, mai provocator decât ce e pe scenă?
De fapt, asta îmi place cel mai mult. Cât am lucrat la proiectul de la Teatrul Nottara, aproape două luni, am simțit că asta îmi place cel mai mult, pentru că îmi oferă libertatea cea mai mare: să surprind exact ce vreau eu, fără să fiu constrâns de nimic. Și mi se pare că zona asta de documentare este extrem de interesantă. De ce teatru? Păi e super interesant să documentezi în teatru, pentru că e o lume la care n-ai acces în mod normal. Vezi ce e pe scenă, dar nu știi ce se întâmplă acolo, în spate… Publicul practic nu-i vede niciodată pe toți acei oameni din spate care fac să se întâmple mirajul de pe scenă. Și mai e ceva: mie îmi plac oamenii! De când făceam fotografie de stradă, am simțit asta. Îmi plac foarte mult oamenii și analizez foarte mult. În general, zic eu că citesc destul de bine oamenii și îmi place să observ expresii, să văd reacții. Mi se pare că-i simt destul de bine. Nu știu dacă asta vine odată cu tot antrenamentul cu fotografia, dar cred că așa sunt construit. Simt oamenii într-un fel special…
Există oameni fotogenici și oameni nefotogenici?
Mie mi se pare că ține de cum se simte omul respectiv, pentru că un om e atât de frumos pe cât se simte el. Am văzut oameni care fizic aveau trăsături superbe, dar starea lor sau modul în care se percepeau nu era tocmai în regulă… și atunci se vedea asta în fotografii. Fotografia nu e doar despre ceea ce se vede, e vorba, mai ales, de ce îți transmite. Și transmiți nu doar prin faptul că stai frumos la poză și se vede ambalajul.
Ce face diferența între fotografia de artă și milioanele de fotografii de pe rețelele de socializare?
Arta, în general, încearcă să-ți transmită ceva, să trezească ceva în tine. Chit că e ceva grotesc, dacă te face să simți ceva înseamnă că și-a atins scopul. Și cred că și cu fotografia e la fel. Modul în care surprinzi, cum ai pregătit, cum ai selectat, cum ai prezentat totul într-o expoziție, toate astea fac să fie la nivel de artă. Dar la urma urmei e ceva subiectiv. Oricum eu cred că totul e subiectiv, că nu prea există obiectivitate… Și evaluarea dacă e artă sau nu e artă e tot subiectivă.
În cele două luni cât ai petrecut în Teatrul Nottara, care au fost cele mai frumoase momente?
Emoție, emoție, emoție… Doamna Livioara, cabiniera, de fiecare dată când mă vedea mă strângea în brațe și îmi spunea tot felul de povești din teatru, pentru că ea e de o viață acolo… și a prins multe perioade. M-am simțit ca într-o familie. Și cred că, cel mai important, am reușit să surprind o stare în aceste fotografii. Am încercat să surprind esența, sufletul teatrului. Și am încercat să arăt partea frumoasă… Îmi place să surprind realitatea, dar să fie partea plină a paharului.
Dintre toate fotografiile tale, care e cea pe care o iubești cel mai mult?
Îmi vine în minte o serie de fotografii de la Vortice Dance Company, făcute în 2013, cu aparatul meu vai de capul lui, la prima mea ediție Enescu… Au ieșit niște imagini superbe. Și e printre ele o fotografie cu o balerină, într-o rochie roșie, cu o creangă de copac deasupra. O compoziție super curată, cu ea pe centru, în roșu, și în rest negru. Am fotografii poate mult mai bune decât asta, dar cumva a rămas una dintre cele pe care le iubesc cel mai mult.
Spui că-ți plac oamenii. Ce-ai descoperit despre oameni prin fotografie? Ce-ai învățat privindu-i prin obiectivul aparatului de fotografiat?
Că ești atât de frumos pe cât te percepi și vrei să transmiți prin starea ta, nu doar prin fizic. E ceva la care nu m-aș fi gândit înainte să fac fotografie. Cred că prin fotografie poți să cunoști un om. Și mai e ceva… Am ajuns la un moment dat la ideea că fotografii surprind cam ceea ce au ei înșiși în interior. Fotografia nu e doar omul din fața mea, sunt și eu.