Perspective
– Interviu cu Gianina CĂRBUNARIU –
Stela, unul dintre cele mai savuroase personaje feminine din literatura română contemporană, construit cu migală și delicatețe de Simona Goșu în romanul său omonim, este adus pe scena Teatrului Nottara de Gianina Cărbunariu, într-un spectacol care cuprinde o latură socială accentuată, reflectând o serie de subiecte acute din prezentul nostru, și, în același timp, dezvoltă multistratificat o dramă personală, a femeii care, aflată la mijlocul vieții, încearcă să găsească un sens din toate pierderile și greșelile făcute. Prin Stela, intrăm în universul personal al altor personaje, fiecare cu frământările și provocările sale.
Cum se înscrie Stela în estetica pe care spectacolele tale o cultivă în direcția interogării trecutului nostru recent? Mistificarea trecutului și neasumarea greșelilor sunt teme predilecte în proiectele tale. În Stela, deși timpul acțiunii este plasat în jurul referendumului din anul 2018, care sunt fantomele trecutului care încă împiedică o funcționare mai normală a societății?
Cred că o temă importantă în roman este felul în care perioada tranziției a creat categoria „perdanților” și pe cea a „câștigătorilor”. Ambele apar în roman și în spectacol, perspectiva fiind cea a Stelei, o femeie de 53 de ani care își pierde locul de muncă după o încercare eșuată de a pune în practică strategii de vânzare capitaliste. Din doamna Stela Enache gestionară la Depozitul de Carte devine „măi, Stela”, menajeră în casele unor familii înstărite din Bucureștii Noi. În acest sens, Stela este un personaj pe care îl întâlnim deseori în realitate, fie că face o muncă la negru în România, fie că a ales să facă același lucru în străinătate. Schimbările social-economice afectează întreaga familie și, practic, așa cum bogăția se moștenește, și sărăcia este o moștenire pentru viitoarele generații. Copiii Stelei se vor descurca singuri și viața lor nu va fi una ușoară, riscând să nu își împlinească potențialul sau chiar să devină victime. O altă temă legată de trecutul foarte recent este aceea a unor nedreptăți din anii ‘50 (perioada de naționalizare), reparate după ‘90 prin alte nedreptăți: Stela și familia ei își pierd casa în care au locuit și de care au avut grijă zeci de ani. Fantomele trecutului cred că sunt neîncrederea între oameni, imposibilitatea unei solidarizări reale și pe termen lung, complicitatea cu nedreptatea, nepotismul și spiritul de gașcă, accelerate acum de aplicarea haotică a legilor, lipsa unor mecanisme sociale care să îi protejeze pe cei vulnerabili, polarizarea discursurilor în spațiul public, discriminarea celui mai slab și a celui diferit.
Prin ochii Stelei, cunoaștem o serie de alte personaje importante pentru conturarea unei societăți încă în derivă. Fiecare dintre cei din viața Stelei constituie o piesă esențială din puzzle-ul pe care această poveste își propune să îl construiască. Care este firul roșu care leagă aceste personaje?
Fiecare zi din săptămâna de la început de octombrie 2018 înseamnă o întâlnire între Stela și alte personaje, majoritatea femei, din generații diferite, cu educație, aspirații, dileme, anxietăți diverse. Prima întâlnire este cea cu patriarhul familiei Țane, care își repetă un discurs anti corectitudine politică, homofob, reciclând fragmente arhicunoscute în spațiul public. În ultima scenă vedem cum un astfel de discurs public poate avea efecte în viața noastră personală, cum violența verbală se transformă într-una reală și ea ne lovește pe noi sau pe cei pe care îi iubim. Pe parcursul romanului și al spectacolului, personajele se vor plasa în apărarea acestui gen de discurs sau în opoziție cu el, în timp ce unele vor rămâne pur și simplu indiferente. Cred că un fir roșu rămâne (im)posibilitatea de a manifesta empatie, înțelegere, tandrețe față de cel/cea din fața noastră.
Cum ai ales să reprezinți universul casnic în raport cu planul macro, al societății românești contemporane?
Universul casnic reflectă conflictul între clasele sociale din România, cred că asta este o idee foarte clară în romanul Simonei Goșu și am încercat să o redăm și prin felul în care este construit și folosit decorul: scenele de menaj în casele celor înstăriți se petrec în spațiul care arată ca o machetă a unei vile, în timp ce scenele „acasă la Stela” se petrec în afara lui, pe marginea scenei, unde actorii dau pur și simplu text. Această idee ne-a venit, mie și scenografului Adrian Ganea, tocmai pentru a exprima „exilul” Stelei și al familiei din casa retrocedată. În timp ce anumite momente ale spectacolului ocupă scena, decorul labirintic, centrul, iar videoul aduce prim-planuri cu personajele și lavalierele le amplifică vocile, pentru momentele din apartamentul de lângă zidul Laromet vocile nu sunt amplificate, iar personajele nu apar filmate pe video decât accidental, spațiul este unul improvizat „la buza” scenei. Am căutat însă ca aceste momente din universul casnic al familiei Stelei să aibă o căldură proprie prin adresarea cât mai aproape de spectatori.
Consecințele legii retrocedărilor, educația sexuală (sau mai degrabă lipsa acesteia), conservatorismul adânc înrădăcinat în oameni din toate straturile sociale, homofobia, balansul între viața profesională și cea personală sunt câteva dintre temele pe care Stela le aduce în prim-plan. Care este ponderea acestora în traseul personal al Stelei de autocunoaștere?
Stela parcurge un drum pe care îl parcurge oricare dintre noi în societatea actuală: cel al conștientizării faptului că anumite teme pe care le credeam departe de interesul nostru au un impact enorm la un moment dat în propria existență. Unii realizează mai devreme, alții mai târziu. De fapt, fiecare dintre personajele feminine se află într-un moment de criză existențială sau într-un moment al luării unor decizii, iar Stela recunoaște propriile întrebări, frustrări, neliniști. E ca un joc de oglinzi, în care diferitele figuri caută imaginea perfectă a femeii soție, mamă, prietenă, ființă socială, încercând să lupte cu stereotipurile și prejudecățile din jur.
Una dintre caracteristicile principale ale Stelei este dorința ei neîncetată de a-și depăși condiția. De a fi mereu ceva mai mult decât îi oferă rolul de mamă și de soție. Ai văzut în Stela un personaj feminist?
Am văzut în Stela un personaj cu o viață complexă, cu lumini și umbre, un personaj care este agresat și agresează la rândul lui, dar care este capabil de momente de empatie și de reflecție. În discursul Stelei apar deziderate feministe din epoci diferite, însă discriminează, la rândul ei, are prejudecăți, clișee preluate fără discernământ din discursuri auzite în jur. Stela este un om obișnuit într-o săptămână a vieții sale obișnuite, însă există o undă seismică pe dedesubtul fiecărei scene, în spatele gesturilor și activităților banale, iar această undă crește treptat și lovește în final. Dorința ei de a-și depăși condiția este emoționantă, la fel și eterna ei nemulțumire, revizitarea obsesivă a unor momente din viață, neliniștea căutărilor ei spirituale, de aceea m-am gândit mult la Emma Bovary în timp ce făceam spectacolul (de altfel, una dintre cărțile care apar în scenă este chiar romanul lui Flaubert).
La ce interogații îi inviți pe spectatori cu acest spectacol?
Mi-aș dori să citească romanul pentru că mi se pare că e o experiență foarte interesantă: acest dialog între literatură și teatru. Sunt multe întrebări pe care le lansează Simona Goșu și noi am încercat să le traducem în scenă. Cea mai importantă mi se pare cea legată de țesutul social absolut distrus de prăpastia economică dintre clasele sociale. Suntem oare în stare să îl refacem?
Foto: Sorin Tănase