„Am o respingere înnăscută față de etichete”

– Interviu cu Adrian Nicolae –

Un artist care știe să îmbine armonios rigoarea și spiritul ludic, care trece cu ușurință prin cele mai variate tipologii de personaje, atât în teatru, cât și în film, Adrian Nicolae – actor, dramaturg, scenarist, MC – s-a alăturat recent trupei Teatrului Nottara și îl puteți vedea deja în Ivona, Principesa Burgundiei de Witold Gombrowicz, regizat de Andrei și Andreea Grosu. În film, cea mai recentă apariție a sa a fost în Klaus și Barroso, o nouă realizare Grupa B – Adrian Nicolae, Cosmin Nedelcu, Bogdan Theodor Olteanu.

Am stat de vorbă despre umor și mecanismele din spatele său, despre prietenie, libertate, vulnerabilitate, despre cum evită manierismele și cum se apropie, cum își asimilează și îndrăgește personajele. 

Dacă aruncăm o privire pe numele și titlurile care au structurat repertoriul tău până acum, vedem că există o tendință accentuată către Cehov, Shakespeare, Molière, Gorki etc. Cum ai ajuns să fii interesat de această zonă de dramaturgie clasică?

Un actor are resurse limitate în a-și curatoria cariera: e ales pentru anumite trăsături pe care regizorii le intuiesc în el, iar el trebuie să execute în mare parte. Dar, întâmplător, am un drag special pentru dramaturgia clasică. Cred că un dramaturg clasic răzbește până la noi și e montat în continuare nu numai din gustul pentru clasic al anumitor regizori, ci în bună parte pentru că acel dramaturg, vorbind despre vremurile lui, a reușit să se branșeze la ceva care este universal, atemporal, uman. De aceea îi respect foarte mult pe acești oameni care, deși erau constrânși să scrie pentru vremurile lor, au simțit foarte bine omenescul etern. Și asta mi-a provocat și curiozitatea de a afla care sunt ingredientele care îi fac pe dramaturgii clasici să fie încă valabili. Și sunt două unghiuri de atac: unul este studiul textului, cu pălăria de dramaturg scenarist pe cap; celălalt e la lucru, ca actor, să vezi ce ingrediente s-au pus pentru actori, ca totuși spectacolul să fie unul actual – sigur, cu o viziune regizorală actuală, dar totul se găsește în text. Și așa am ajuns cumva ca în CV-ul meu să fie foarte multe spectacole după piese ale autorilor clasici. Dar n-am plecat la drum cu această intenție.

Am putea spune că personajele te-au ales pe tine.

Încerc să evit genul acesta de locuri comune în care se duc, de obicei, artiștii, pentru că nu mă consider neapărat artist. Și atunci îmi e destul de ușor să fac slalomul ăsta printre vorbele mari. Libertatea de a nu intra în niște căsuțe care te obligă la anumite opțiuni e ceva prețios pentru care merită să lupți, chiar dacă oamenii vor pune etichete pe tine. Și am avut un soi de respingere înnăscută față de etichetele astea foarte clare: omul ăsta e actor, entertainer, scenarist sau dramaturg. Și atunci viața mea a fost constituită din multe momente în care mi s-a făcut frică de a nu fi cu orice preț ceva ce oamenii îmi atribuie. Și cred că am făcut bine. E o libertate la care încă țin.

Această rezistență a ta față de locuri comune, față de constrângerile formale îmi amintește rebeliunea prin artă care l-a definit pe Witold Gombrowicz.

Gombrowicz care îi detesta pe clasici… Avea o indigestie foarte mare la clasici și ca de obicei soarta a jucat un renghi foarte mare clasicizându-l și pe el. Cred că ar avea puterea să râdă totuși. Avea un umor fantastic.

Pentru că ai menționat umorul – o direcție importantă în explorările tale este zona de comic, pe care o îmbrățișezi cu aceeași nuanțare și deschidere ca și partea dramatică.

Pentru a pune o graniță între ce înseamnă pentru mine partea comică versus partea dramatică de care e, de obicei, atașată eticheta de actor, este că la comic ai un răspuns instantaneu la ceea ce faci. Dacă oamenii nu râd, nu e bine. Afli foarte repede dacă ai reușit să ajungi la ei sau nu. La partea dramatică ai mereu plasa asta de siguranță că mesajul e ceva care ajunge la tine mai lent, poate ai nevoie de oarecare reflecție ca să prinzi toate sensurile pe care le-ai găsit. La comic, dacă nu s-a râs, ți-ai făcut treaba prost. Sau e o inadecvare între subiect și publicul căruia i te adresezi. Și mai e un lucru: oamenii care nu râd, atunci când încerci să-i faci să râdă, devin instantaneu ostili. Sunt foarte duri, ca și când ar sancționa cu violență tentativa ta de a-i face să râdă și, mai ales, eșecul tău. Dar, tocmai pentru că riscul ăsta e mare, și recompensa e mult mai mare. Omul ăsta și-a riscat o bucățică din viață acum în fața noastră încercând să ne facă să râdem. Și uite că a reușit. Cu atât mai mult oamenii te vor aprecia pentru asta. La dramă, sensurile se topesc unele în celelalte și poți comunica lucruri mult mai adânci, mult mai puternice, dar nu ai presiunea că trebuie să îndeplinești niște jaloane pe măsură ce o faci. Poți să lucrezi pe lung, ceea ce e mult mai eliberator. Nu simți o presiune constantă de a fi la înălțime în fiecare secundă a prezenței tale scenice.

Ostilitatea despre care spui că se naște în oamenii pe care nu i-ai făcut să râdă poate să fie și un mecanism de apărare, nu? Când te expui așa în fața publicului, devii foarte vulnerabil, și astfel creezi un soi de oglindire pe care mulți nu sunt dispuși să o facă.

Omul care râde se vulnerabilizează într-un fel. Atunci când vrei să faci un om să plângă, de obicei ai timp, ai ocazia să-l minți frumos o lungă perioadă. Nu trebuie să-l faci să plângă acum. Pe când, la comedie, indiferent de forma său  – fizică, de limbaj, de personaj etc. –, e foarte clar pentru toată lumea când omul de pe scenă a încercat să ne facă să râdem. Nu există nicio îndoială. Pe când, la fierberea lentă pe care dramaticul ți-o oferă ca să emoționezi oamenii, foarte greu poți să arăți cu degetul: aici a încercat să mă facă să plâng. Iar dacă poți să arăți cu degetul, înseamnă că produsul nu e chiar calitativ.

Râsul pedepsește moravurile, spune un proverb latinesc. Tu cum te raportezi la ideea asta? Ce vrei să obții prin râs?

Nu există niciodată o versiune pură – sau cel puțin nu cred eu într-o versiune pură. Facem acest spectacol doar așa pentru un public cu nevoie de escapism, două ore îi oferim ceva foarte lejer și el a râs, a plecat, n-a rămas cu nimic. Sau zona cealaltă – facem o satiră în care de fiecare dată râzi pe cheltuiala unui subiect clar. Acum persiflează, nu știu, clasa politică românească și acum îi persiflează, să zicem, pe îmbogățiții lipsiți de cultură și așa mai departe. Cred că e vorba despre e un melanj între cele două și cred că ritmul spectacolului și ritmul percepției vin din cum reușești să balansezi mai multe feluri de râs în interiorul acelui spectacol. Dar nu cred că poți să faci una fără cealaltă și să fie un produs bun.

Cum s-a dezvoltat în tine această latură a comicului? O consideri ceva înnăscut sau cultivat?

Cred că în primul rând e un mecanism de gestionare a greutăților vieții, lucru care cred că e o trăsătură a acestui popor. Să facem haz de necaz, un mecanism perpetuu de a glumi pe seama lucrurilor care, de fapt, ne rănesc. Și cred că mai vine și din faptul că am fost un copil foarte timid și nu suficient de bun la bătaie pentru contextul în care am crescut. Și atunci aveam replici acide care îndepărtau oamenii din a căuta un conflict cu mine. Probabil că în copilărie și adolescență eram destul de colțos și oamenii evitau să mă agreseze, pentru că eram ca nebunul satului care pune porecle care se lipesc și așa rămân.

O strategie bună.

Nu neapărat pe termen lung, pentru că, pe cât ai de câștigat în contextul în care scapi de agresiunea oamenilor, pe atât de mult se și creează un reflex care apoi te face să ratezi lucruri, întâlniri, te face să îndepărtezi oameni pentru că mecanismul merge și dacă tu nu ești la volan.

Și cum ai scăpat de această timiditate? Te-a ajutat facultatea?

M-a ajutat cel mai mult facultatea. Liceul aproape deloc, dar facultatea enorm. M-am trezit deodată într-un mediu în care toți oamenii aveau, vag, aceleași interese ca mine și puteam comunica real cu niște oameni foarte deschiși, foarte sensibili, foarte amuzanți în bună parte și atunci asta m-a încurajat să mă deschid și eu. Și să-mi fac niște prieteni pe care, iată, îi am și acum după 18, 19 ani. Cred că oamenii care stau împreună în situații care îi obligă să fie vulnerabili rămân împreună.

Deci putem vorbi și despre o școală a prieteniei prin care ai trecut.

Sigur, nu e o horă mare de prieteni pe care am dobândit-o în facultate și toți acum dansăm fericiți la final de săptămână. Evident că s-au triat cu timpul, dar cei care au rămas sunt foarte solizi.

Unele dintre aceste prieteni au dus și la proiecte de succes, cum este prietenia cu Micutzu – Cosmin Nedelcu. Cum se conturează relația voastră când lucrați? Există riscul unor disensiuni în timpul lucrului?

Noi împărtășim, în bună parte, același gust pentru umor și pentru lucruri bine făcute, dar nu împărțim un cap. Și atunci ajungem deseori în situații în care trebuie să optăm între gustul unuia și al altuia. Sigur că uneori putem concilia asta, dar alteori nu, și cineva și-o asumă. Dar avem amândoi maturitatea de a înțelege că uneori s-ar putea ca celălalt să aibă dreptate și atunci nu e niciun subiect de conflict. În plus, avem maturitatea de a înțelege că o eroare de opțiune în lucrurile pe care le facem împreună nu afectează în niciun fel prietenia noastră mare. Oamenii se mai și înșală.

Cel mai recent proiect al vostru este lungmetrajul Klaus și Barroso, o comedie spumoasă la suprafață, dar cu multe niveluri de interpretare.

După capul meu e o comedie ușurică, dar nu suficient de ușurică încât să fie cu totul tâmpită. Suntem un soi de antrepriză creativă care se numește Grupa B, pe care am făcut-o Cosmin Nedelcu – Micutzu, Bogdan Theodor Olteanu și cu mine, acest „triumvirat pentru viitor”, în care am făcut de la început niște opțiuni. Am spus că nu vrem să facem umor de tip punching down, adică să construim comicul pe cheltuiala unor grupuri defavorizate. Dar nu pentru că încercăm să propunem o ideologie a comediilor noastre, ci pentru că nu vrem să ne punem într-o cocină a umorului facil. Încercăm pe cât posibil să construim niște personaje feminine solide, independente și care să nu le facă pe fetele și femeile care urmăresc produsele noastre să fie jenate. Și pentru asta îți asumi că vei renunța la o parte mare din publicul care te va consuma. Dar libertatea creativă în comediile pe care ne străduim să le facem e mai importantă pentru noi decât succesul comercial.

Care există totuși.

Există, dar nu e copleșitor. Noi suntem foarte satisfăcuți că am reușit să întâlnim oameni care vin din mediul de afaceri și care au înțeles bine ce vrem noi să facem și își asumă că produsele noastre nu vor fi niște bombe comerciale care să îi îmbogățească.

Luând doar problema limbajului licențios, versus curat, oamenii sunt foarte ipocriți atunci când se scandalizează ca niște mătuși. Oamenii care se scandalizează ca niște mătuși nu merg la film. Este o constatare pe care am făcut-o privind cifrele, și nu întrebând din om în om. Deci, toate aceste scandaluri social media sunt, de fapt, nimic ca în atâtea alte cazuri. Și de asta, pentru noi, cumva, acest produs ostentativ scris fără înjurături este doar o dimensiune a explorărilor noastre. Nu ne propunem ca de aici înainte să o ținem călcând în lumina limbajului curat. La fel cum am încercat în Taximetriști să scriem o poveste a vremurilor noastre și care atrage atenția spre unei categorii de oameni și personajele să fie recognoscibile și să nu ai gustul artificialului, aici am făcut un basm. Și nu ne-am chinuit ca personajele să vorbească așa cum vorbesc oamenii în viață.

Nu-mi place deloc ideea că un actor bun, într-un context prost, taie orice comunicare cu regizor, colegi și alte instanțe, și el „se scoate”. Prefer să mă scufund cu corabia și să fiu un jucător bun pentru antrenorul care este regizorul, decât să fiu eu cel care se pune contra și se salvează cumva din corabia asta scufundată.

Cum te apropii de diferitele tipologii de personaje pe care le interpretezi? Ai o metodă anume, apelezi la experiențe sau trăiri personale?

Dacă rolul îmi oferă posibilitatea de a mă conecta la o experiență personală, atunci da, mă duc direct acolo, pentru că mi-e foarte clar că e ceva fecund. Și-mi și oferă posibilitatea de a explora trecutul meu într-un sens oarecum vindecător pentru mine. Dacă nu, încep să construiesc din observație. Am privilegiul de a avea o curiozitate înnăscută, și atunci am un bagaj foarte mare de fețe, ticuri, expresii, sunt foarte atent prin metrou, prin trafic, cum stau oamenii, cum interacționează ei, cum se pun când interacționează, cum se pun când nu vor să interacționeze… E un soi de arsenal tehnic prin care eu pot ilustra, chiar dacă nu sunt înăuntru acolo și cu sufletul, că cineva nu se simte bine sau că cineva e interesat de altcineva și tot felul de situații pe care le găsești deseori pe scenele de teatru. Procesul e cumva similar la început și pentru comedie și pentru dramă, încerc să văd ce a vrut să spună cel/cea care a scris piesa, care e mesajul pe care nu trebuie să-l port neapărat, ci al cărui avocat trebuie să mă fac în anumite puncte ale spectacolului. Nu intru cu mesajul pe umăr în scenă, dar orice personaj are un rost acolo. El trebuie să pună umărul la pianul ăsta greu al mesajului pe care autorul l-a conceput pentru piesa lui. Care sunt punctele în care eu trebuie să susțin acest mesaj? Asta e prima mea întrebare. Și apoi vedem cum oferim acestui personaj și o carnație ca el să nu fie doar o schemă, ci să fie o creatură care respiră, care transpiră, care se mută de colo-colo, care are fisuri, care are vulnerabilități, care are un soi de factor de oglindire cu omul care se uită la mine.

Îți trebuie o anume finețe psihologică pentru a pune în mișcare un astfel de mecanism.

O formă de psihologie populară cred că au toți actorii, că altfel nu s-ar putea urca pe scenă. N-ar fi capabil de acea dedublare, de „Eu sunt altul. Eu nu-s ăsta, mie nu-mi place deloc ce spune personajul ăsta pe care îl joc acum, dar pentru două ore acolo trebuie să-mi placă mult de tot”.

Te temi de manierisme? Cum faci să îți menții mereu vii tehnicile, resursele, abordările?

Da, mă tem mereu. Încerc pe cât posibil să nu repet mijloace pe care le-am folosit deja. E din ce în ce mai greu pe măsură ce ai făcut din ce în ce mai multe roluri. Corpul tău e unul singur și ai și tu manierele tale, care uneori se întrevăd în ce faci pe scenă. Mai ales că experiența ta e limitată și, dacă te branșezi mereu doar la ce ai trăit și cum ai reacționat atunci și nu reușești să o virezi din tehnică spre ceva nou și interesant, tinzi să joci vag aceleași lucruri. Dar pentru a evita asta, mă bazez foarte mult pe regizor. Sunt un actor foarte docil și am o mare încredere în regizor. Nu-mi place deloc ideea că un actor bun, într-un context prost, taie orice comunicare cu regizor, colegi și alte instanțe, și el „se scoate”. Prefer să mă scufund cu corabia și să fiu un jucător bun pentru antrenorul care este regizorul, decât să fiu eu cel care se pune contra și se salvează cumva din corabia asta scufundată.

Da, pentru că e o falsă victorie, în definitiv.

Este, dar, uneori, tentația e foarte mare de a face ceva în contra contextului în care te afli.

Primul spectacol în care ai jucat la Nottara a fost Portugalia regizat de Victor Ioan Frunză. Ai jucat în foarte multe spectacole ale sale. Ce ai învățat de la el?

Importanța rigorii în teatru și în toate aspectele. Învață textul ca să aibă regizorul ce să facă și el cu tine, să-și poată face meseria, vino odihnit și disponibil. Mai mult decât orice, o formă de responsabilitate. Dumnealui e un artist foarte mare și din multele teorii bune pe care le-am luat de la dânsul este cea că un actor ar trebui să fie în stare să ridice singur o situație de pe pagină. Și nu e un tertip pe care un regizor îl folosește, pentru că nu are el chef să-i spună actorului pe unde intră și pe unde iese. Ceea ce oricum e ridicol. Nu faci teatru de copii. Și ce ajută în spectacole dacă actorii cu care lucrezi au acest tip de responsabilitate este că acele spectacole rezistă mai mult și mai aproape de forma pe care o aveau la premieră. Pentru că actorii au propus dinăuntru situațiile acelea și nu uiți un spectacol la care ai contribuit atât de mult în construcție.

La 10 ani după spectacolul Portugalia, iată-te aici, la Nottara, în trupa teatrului, într-un prim spectacol regizat de Andrei și Andreea Grosu, Ivona, Principesa Burgundiei. Cum a fost pentru tine această poveste prin care te-ai reîntors la Nottara?

Textul este extraordinar de puternic și e o plăcere să servești mesajul acesta foarte ascuțit că o societate, în momentul în care întâlnește pe cineva care e în răspăr față de valorile ei, are perfidia de a-l elimina ca o vină comună, ca un pluton de execuție. Nimeni nu-și va asuma marginalizarea acelui individ. Toți vor contribui cu cinism la eliminarea omului care îi pune oglinda strâmbătății în față. Iar această pildă a țapului ispășitor, cu fata asta care n-are altă vină decât că tace și se uită la lume așa cum e și reușește să stârnească în fiecare membru al societății vinovăția, e legată de faptul că fiecare om are nevoie de o narațiune ca să poată să pună capul pe pernă liniștit noaptea. E foarte greu să gestionezi vina și foarte repede ajungi să-l urăști pe cel care îți atrage atenția asupra vinii. Și în cazul ăsta e foarte clar de la început că Ivona va sfârși prost. Dar stai cu sufletul la gură să vezi cum. Și cât de mult se vor șobolăni toate personajele astea diverse și fiecare cu o culoare foarte interesantă, cum se va rezolva această moarte așteptată a unei fete care încurcă pe toată lumea.

Cronica unei morți anunțate.

Da, așa o văd. Iar personajul meu, Chiril, este un soi de bufon/cel mai bun prieten al prințului și sarcina lui foarte clară de la început este să-l distreze pe acest prinț melancolic, care nu se atașează de nimic. Personajul meu e un vitalist, crede în glume, sex și distracție. N-are mult de coordonat. Și este pus în fața unei opțiuni foarte stranii că acest prinț o cere de nevastă pe fata care încurcă pe toată lumea. Și normal că primul impuls este să te refugiezi în glume, distracții și sex. Și când nimic nu merge, asistăm la un soi de crăpare a capului personajului meu care nu va face, desigur, nimic bun pe lumea asta. Cum rareori fac oamenii care au ca interes doar distracția, sexul și gluma.

Rămânând tot la Gombrowicz, mai exact la unul dintre sfaturile pe care acesta, în jurnalul său, le oferea unui scriitor – primul pas este să pășești în lumea visului și să scrii prima poveste care îți vine în minte, las-o să se așeze, apoi rescrie totul axându-te pe câteva elemente-cheie. Și tot așa, până iese ceva esențializat. Cum te raportezi la această perspectivă, mai ales din postura ta de dramaturg/scenarist?

Sunt de acord nu numai raportat la scris, ci și la actorie. Trebuie să lași lucrurile să se așeze. Sigur că are legătură și cu fibra mea meticuloasă, nu i-aș fi zis vis, i-aș fi zis un soi de nepăsare. Să creezi cu nepăsare, ca apoi să-ți pese foarte mult și aș adăuga la citatul din Gombrowicz că și ca actor și ca scriitor, odată ce ai lăsat primul draft să respire, trebuie să fii necruțător când editezi, ca și când ar fi textul altuia. Sau rolul altuia. Și cred că din intervenții succesive de genul acesta, poți să ajungi la ceva de care să fii, dacă nu mândru, măcar mulțumit.