Perspective
Clasica formulă „whodunnit” se pare că nu se demodează niciodată. Mister, suspans, răsturnări de situație sunt printre ingredientele care atrag în continuare publicul cititor/spectator către povești în care ți se stârnește constant curiozitatea și ești practic invitat să joci rolul detectivului. Este o angajare mult mai mare în firul acțiunii decât o oferă alte tipuri de ficțiuni. Trama cu iz polițist, în care are loc o crimă, iar criminalul poate fi oricine dintre cei prezenți a desăvârșit-o Agatha Christie. Nu întâmplător, piesa Cursa de șoareci a înregistrat un record de reprezentații pe West End: din 1952 până în 2020 (când pandemia a impus o pauză temporară) s-a jucat neîntrerupt, cu un total de aproximativ zece milioane de spectatori de-a lungul timpului.
Piesa Agathei Christie devine tema centrală în cel mai recent film al lui Tom George, See How They Run, proaspăt lansat, în care îi regăsim, în roluri total diferite decât până acum, pe Adrien Brody (da, acel Adrien Brody din Pianistul) și pe Saoirse Ronan (cea care, la vârsta de doar 13 ani, era nominalizată la Oscarul pentru rol secundar, pentru rolul din Atonement, în 2007). La prima vedere un film distractiv, de pur entertainment, See How They Run se detașează de filmele de gen printr-o construcție extrem de inteligentă, gândită aproape matematic, de joc între realitate și ficțiune sau, mai bine zis, între realitatea 1 și realitatea 2. Filmul nu este doar o metanarațiune despre o piesă și un spectacol celebre, ci transpune în povestea-cadru atmosfera, intriga și twist-urile din Cursa de șoareci. Un soi de mise-en-abyme pe dublu nivel: inserarea unei povești într-o poveste, care, la rândul ei, inserează povestea inițială.
Suntem în anul 1953 și trupa de teatru de pe West End sărbătorește cea de-a 100-a reprezentație a spectacolului Cursa de șoareci. Se discută ideea adaptării pentru un film la Hollywood, fapt care atrage după sine un curs neașteptat de evenimente. Ca în piesa Agathei Christie, o crimă se produce la scurt timp, iar suspect este un bărbat care purta un palton și o pălărie. Crima are loc în culisele teatrului, iar victimă este chiar excentricul Leo Kopernick (Adrien Brody), producătorul de la Hollywood și care va continua să rămână naratorul poveștii. De caz se vor ocupa inspectorul Stoppard (Sam Rockwell) și sergentul Stalker (Saoirse Ronan), un duo colorat, comic și nuanțat în același timp. Chimia dintre cei doi actori face din personaje o componentă esențială a filmului, conferind dinamism și un plus de tensiune în cadrul general al acțiunii. Stoppard este detectivul cu experiență, rațional, care urmează pașii logici, pe când Stalker este la început de carieră, este pasionată de piesele Agathei Christie, în special de Cursa de șoareci, și de multe ori trage concluziile greșite și trebuie să fie adusă cu picioarele pe pământ de Stoppard, care îi devine un soi de mentor. Dacă este vreun personaj cu care spectatorul se poate identifica cel mai mult, aceasta este Stalker – entuziasmată, plină de idei și de presupuneri, cu bune intenții și, mai ales, cu pasiunea celui intrat în vraja jocului „whodunnit”.
Agatha Christie însăși considera că spectacolul nu va putea avea succes mai mult de opt luni. După câteva zeci de reprezentații, e clar că secretul nu mai poate fi păstrat, oamenii vor povesti cine este făptașul, iar atunci logic ar fi ca interesul pentru poveste să se diminueze. Nu s-a întâmplat așa, după cum ne-a demonstrat istoria. Iar motivul cred că rezidă în calitatea scriiturii, în construcția complexă a personajelor, în multistratificarea tematicii. Chiar dacă afli cine a comis crima, rămâne plăcerea în sine de a asista la o poveste impecabil spusă, la a te adânci în psihologia unor personaje care, în definitiv, sunt puse într-o situație-limită și abia atunci le este probată cu adevărat umanitatea. Este și aceasta un soi de oglindă pe care Agatha Christie o întoarce către spectator, provocându-l să se uite în sinele său profund și să se întrebe cât de curajos sau de sincer ar fi dacă ar fi nevoit să iasă din zona sa de confort. Apoi, mai există un soi special de complicitate pe care Agatha Christie o stabilește cu cititorul, la fel cum Tom George o leagă cu spectatorii, care sunt rugați, în câteva rânduri, să păstreze secretul, să nu dezvăluie altora misterul. Nu o să deconspir misterul și nu o să vă împărtășesc cine este autorul crimei în filmul See How They Run, deși sunt convisă, la fel ca în cazul piesei Agathei Christie, că nu ar afecta cu nimic interesul față de această mică bijuterie cinematografică, realizată, pe alocuri, à la maniere de Wes Anderson.
See How They Run este un deliciu nu doar pentru amatorii de thriller/mystery, ci și pentru cei pasionați de jocuri inteligente intra- și metatextuale, de referințe culturale (inclusiv la Shakespeare, vă las să decoperiți ce hint anume la marele dramaturg există în film), de pastișe postmoderne, care valorifică atât elementul-sursă, cât și produsul original. Este un film care vă invită nu doar să vă bucurați de mister, ci să vă gândiți și la cum se fabrică acest mister, poate și la un soi de etică pe care ar trebui sau nu să o respecte un autor – cât de mult ar trebui să își permită un creator să se folosească de povestea reală a cuiva pentru a o transforma în artă?
Pentru că, așa cum am menționat la început, poveștile de mister care vă lasă să ghiciți până la final cine este autorul unei crime nu își vor epuiza niciodată potențialul, la Teatrul Nottara puteți să intrați într-un joc plin de suspans și thriller în două producții din repertoriul actual: Capcană mortală de Ira Levin, în regia lui Alexandru Mâzgăreanu, cu Șerban Gomoi, Rareș Andrici, Laura Vasiliu/Isabela Neamțu, Crenguța Hariton/Ada Navrot, Alexandru Mike Gheorghiu/Cristian Nicolaie, și Opt femei de Robert Thomas, în regia lui Andreas Merz-Raykov, cu Cristina Stoica Ivanciuc, Victoria Cociaș, Diana Roman, Marina Palii, Ioana Calotă, Anca Bejenaru, Raluca Jugănaru Grosu / Alexandra Aga, Laura Anghel. După ce veniți să le vedeți, să nu le spuneți prietenilor cine este vinovatul!