Pentru fiecare, acasă are o altă însemnătate, un alt miros, o altă amintire, o altă aspirație. Sunt locuri unde simțim că ne liniștim, că ne regăsim, locuri care ne cheamă ca pe un acasă etern ce ne îmbrățișează și ne găzduiește atunci când ne simțim pierduți. Ne-a inspirat această temă spectacolul Stela de Simona Goșu, în regia Gianinei Cărbunariu, care spune în primul rând o poveste despre „acasă”. Am stat de vorbă cu o parte dintre actorii din distribuție, curioși să aflăm ce înseamnă acasă pentru fiecare și ce locuri secrete, ce hidden gem-uri ne pot dezvolta geografia personală.
Seria de discuții pe care o începem acum va continua cu alte tematici de-a lungul anului, în care veți avea ocazia să îi cunoașteți și pe ceilalți actori ai Teatrului Nottara.
Acasă este o stare de spirit, un sentiment, un om, un pat, un somn, un rol, un teatru, o casă, un vis, un viitor, o altă realitate, o haină, un costum, un câine, o îmbrățișare, un gând, un oraș.
Sunt atașată de București în general. Este un oraș care mă emoționează, pe care îl iubesc. E și mare, e și mic, și înăuntru și în afara. Cartiere, oameni, evenimente... totul e surprinzător. E o călătorie. E un roman pe care-l citesc cu sufletul la gură.
Un loc preferat... sunt niște bănci pe care stau... observ că sunt cam aceleași de la un timp. La Arhitectură, cea din fața Teatrului Nottara, una din Parcul Izvor. Acolo sunt acasă.
Acasă pentru mine cred că este mai degrabă un miros. Fie că merg grăbită pe stradă sau urc pe scările din bloc gândindu-mă la ale mele, când simt miros de vinete și ardei copți mă opresc și mă liniștește instant. Îmi aduc aminte de tot, de copilăria la bunici, de entuziasmul din prima zi de școală, de mama și tata (care, culmea, nu cred ca au copt vreodată vinete sau ardei) și mă simt imediat acasă. Și e cald și e bine și mi se face poftă de zacuscă.
Nu știu cât de „hidden” e, dar aș spune Coftale! Este o cafenea cu o terasă umbrită pe lângă Foișorul de Foc. Merg acolo de când eram în clasa a IX-a. Acolo am învățat pentru bac, pentru admitere, mai apoi pentru licență și disertație. Acum, de fiecare dată când merg la un casting, mă duc acolo să învăț textul și, înainte de premierele de la teatru, tot acolo îmi mai fac o ultimă recapitulare și simt ca îmi poartă noroc. Chiar dacă e în centrul Bucureștiului, este o mică oază de liniște, unde au cafea bună și o Pavlova extraordinară. În plus, în fiecare anotimp e diferit, primăvara copacii de pe terasă sunt plini de flori și când stai te plouă cu petale, vara este un loc umbrit unde poți să te ascunzi de caniculă, toamna se coc corcodușele și e o distracție să te ferești de ele când pică, și iarna, poți să de bucuri de cozy-nessul din interior și să-ți bei cafeaua sau ciocolata caldă lângă sobă. Am ajuns să fac mai mult o recenzie de Trip Advisor, dar mă bucură să împărtășesc acest loc cu cât mai mulți oameni care au nevoie de un loc care aduce liniște! În plus, ce mă face să simt că e un locșor al meu este faptul că oricât de plin ar fi, indiferent de zi și oră, găsesc o masă liberă!
E o adevărată provocare pentru mine să încerc un răspuns la o întrebare care se arată pe cât de simplă, pe atât de complexă. Mai ales că ea vine într-un moment în care, deși instalată confortabil într-un „acasă” posibil definitiv în București, am primit vizita bianuală a familiei de la Piatra-Neamț, care a revărsat peste primul strat un întreg alt „acasă”, acela unde se află rădăcinile mele și universul care mi-au influențat devenirea de acum..
Mama și tatăl meu poartă cu ei un „acasă” care nu poate fi înlocuit de nimic altceva. Și, deși am fost convinsă de realitatea unei noi apartenențe la o viață foarte personală, numai a mea, a fost de ajuns ca ei să îmi pășească din nou pragul casei, pentru ca această iluzie să fie spulberată în mii de frânturi de amintiri, arome, imagini, glasuri și șoapte; a fost de ajuns ca această armonie construită atent între timp să se dovedească mult mai fragilă decât mi-am putut imagina.
Sunt recunoscătoare că îi am... De fapt, nu sunt destul de recunoscătoare pe cât ar trebui. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru bucuria că există... întregi, sănătoși și frumoși..
Înălțând această scurtă rugăciune, îmi aduc aminte brusc de adevăratul „acasă”, acela după care tânjește orice suflet, conștient sau nu. E locul acela tainic din care am venit și în care negreșit ne vom întoarce. E Lumina care ne va îmbrățișa la capăt de drum. Dumnezeu însuși...
Și fiindcă uneori gândul înstrăinării mele pe acest pământ devine insuportabil, pașii mă poartă prin toate locurile unde miroase a acest „acasă” final. Sunt atât de multe locuri în București cu miros de tămâie și smirnă, sunt atâtea curți de mănăstiri unde timpul se oprește în loc și pacea îți invadează sufletul. Acelea sunt pentru mine ușile către cel mai dorit „acasă”, pe acelea le caut, de acelea s-a lipit sufletul meu.
Și, dintr-odată, totul capătă sens, și „cercul mistic” din Ivona... se închide exact ca finalul spectacolului Stela: „Stau la ușă și bat, dacă mă aude cineva, să-mi deschidă”. Și tot așa...
Dacă nu m-aș gândi puțin, aș spune că „acasă” e locul unde am patul meu, hainele mele și pentru care plătesc întreținere. O casă pe care „a”-ul o personalizează. Dar ar fi prea sec. Nu o să vorbesc „din cărți”, o să descriu un pic experiența mea personală cu Acasă și cum s-a transformat ea de a lungul timpului. În prima parte a vieții mele, până pe la 14-15 ani, a fost apartamentul din Drumul Taberei, în care am crescut frumos, fără a simți vreo lipsă de ceva, datorită părinților mei. Tare drag îmi era acolo! Aveam câteva prietene, verdeață, vecini apropiați, cu care împărțeam vopseaua pentru ouăle de Paști, prăjituri, zahăr, ulei, semințe prăjite în tigaie sau zahăr caramelizat pe o linguriță în chip de acadea, povești spuse la lumânare, în recile seri comuniste. Când nu eram aici, mergeam în Giulești la Mați, bunica din partea mamei, care m-a crescut și pe care am iubit-o tare mult. Aveam, cumva, două case, dar nu făceam vreo diferență prea mare, pentru că simțeam afecțiune din toate părțile. După 15 ani ai mei, ne-am mutat în Afumați, în casa făcută de tata în curtea străbunicilor refugiați din Cernăuți, care a devenit imediat Acasă, pentru că erau mama, tata și Mați, care își vânduse apartamentul și care s-a mutat cu noi fără urmă de regret. În timp ce scriu, realizez ca este vorba atât de mult despre sentimente... E despre iubire, siguranță, liniște, dar și neliniști pe care tot acolo încerci să le domolești.
Într-un târziu, am revenit în București, în apartamentul din Giulești, în care locuiseră bunicii din partea tatălui. Nu credeam ca voi mai sta vreodată la bloc și mereu mă irita când o auzeam pe bunica mea, Olga, mama tatălui, când îmi spunea: „Să nu-l lași pe taică-tu să vândă vreodată casa, asta e casa ta, tu aici o să stai!” Inițial, mă contraziceam cu ea, apoi tăceam sa n-o mai supăr, iar, în final, am ajuns la vorbele ei.
Aici a apărut și băiatul meu, Toma și, în prezent, aș răspunde, extrem de pragmatic, că Acasă e oriunde se afla copilul meu.
Cam tot timpul am avut două Acase. Și le-am iubit simultan, le-am displăcut simultan, le-am îndrăgit pe rând, am ales între ele, până m-am obișnuit cu situația. Uneori s-a întâmplat să nu mai simt nicăieri că sunt Acasă, deși material aveam de toate. Deci, da, e clar, fără a fi sentimentală, e despre sentimente.
După atâtea experiențe trăite, de multe ori, pe nisipuri mișcătoare, cred că acum pot reuși să mă simt Acasă și în alt spațiu fizic, dacă ar fi să mă mut de aici. Cât timp sunt liniștită sufletește și am copilul lângă mine, orice casă poate fi mai mult decât un imobil.
Ca fapt divers și interesant pentru mine, în 30 de ani, de când am plecat din Drumul Taberei, am fost doar de două sau trei ori, în trecere, pe acolo. La fel, în 30 și ceva de ani de când s a vândut apartamentul lui Mați din Giulești, o singură dată m-am dus în fața blocului și am stat, cu Toma, cinci minute... Și i-am povestit. Mai interesant e că blocul se află la două minute de unde stau acum... Doar că pe trotuarul opus și mai la dreapta... Când mi-am luat inima în dinți și am traversat, am simțit că sunt transpusă într-una din viețile mele de foarte demult, amintiri au ieșit la iveală, chipurile vecinilor pe care i-am iubit parcă mă priveau de la geamuri și am fost răscolită până în adâncul ființei. Știam că așa va fi, la fel a fost și în Drumul Taberei și la fel e acum, când scriu.
Deși sunt născută în București, am multe locuri/zone din țară, în care simt că mă regăsesc. Cât de multe poate conține A-ul ăsta!
După ce m-am mutat în Afumați, mai mult m-am plimbat în afara Capitalei decât în ea și, atunci când am făcut-o, mi-a plăcut să mă consider turist la mine acasă! Îmi sunt terapie străduțele cu case vechi, muzeele, o bancă pe care să stau și să observ trecătorii, anticariatele, în general tot ce are o poveste. În funcție de starea de spirit, pașii mă poartă singuri în câte un loc tămăduitor.
Oriunde aș fi, oricum aș fi, îmi amintesc cu nostalgie și iubire nețărmurită de toate casele însuflețite de atâția oameni dragi veșnic nemuritori.
În zona în care locuiesc există un mic magazin cu decorațiuni vintage, unde îmi place să descopăr povești șoptite de câte un ceainic, o cană ciobită, de vreun chip zugrăvit într-un tablou... Îmi place să ascult zornăitul mărgelelor ori al farfurioarelor de cafea.
Acasă este locul în care îmi pot strânge copilul în brațe în siguranță.
Acasă sunt zecile de dosare care găzduiesc textele rolurilor mele și pe cele ale spectacolelor pe care le fac împreună cu copiii la Studio Midacris.
Acasă este locul în care, din când în când, mă uit pe furiș în sacii cu mărțișoarele primite de la copii și la albumele cu poze pe hârtie fotografică din vacanțe.
Acasă este limba în care iubesc, mă cert, sper, creez și visez.
Acasă este locul acela dinlăuntru în care, uneori, îmi permit aroganța de a sta eu cu mine și de a fi bine împreună.
Acasă este sentimentul de familiaritate pe care l-am trăit când l-am cunoscut pe soțul meu, ca și cum ne știam dintotdeauna.
Acasă este stejarul din colțul străzii, fotografia din care mă privește tata, acasă înseamnă durerile și bucuriile mele.
Am schimbat multe case de când eram mică. Am învățat să mă adaptez schimbării și să-mi fac acasă în fiecare loc unde am stat.
Da, îmi place să am un acasă. Să-l decorez și să-l personalizez după sufletul meu. Îmi dă o stare bună, de confort să mă întorc „acasă”.
Îmi place în natură și ori de câte ori am ocazia, fug spre.
Acasă e un loc pentru mine. La familia mea, în Urlați, locul unde m-am născut și unde am copilărit. Străzile liniștite din București. Nu știu să le enumăr cu exactitate, dar cred că toți știu despre ce străzi vorbesc. Sunt acele străzi, de obicei cu sens unic, umbrite mereu de copaci înalți, bătrâni, de case vechi, care au poteci spre grădini interioare, scoase parcă din altă lume. Îmi plac mie străzile astea. Deși sunt liniștite, sunt pline de viață.
Mult timp pentru mine acasă a însemnat, de fapt, două locuri – casa bunicilor și casa părinților. Între timp, casa bunicilor a fost vândută, deci a devenit un soi de Livada de vișini a mea, iar din casa părinților m-am mutat eu. Din cauza asta, acasă a devenit mai mult o stare de spirit care adună liniștea și bucuria pe care le simt atunci când sunt împreună cu familia și cei apropiați.
Îmi place foarte mult să petrec timpul liber (în pauzele de la teatru) în parcul „Ion Voicu”, aproape de Teatrul Nottara. A fost dintotdeauna pentru mine un loc special (încă de când eram elevă la Colegiul Național „Cantemir-Vodă”, care se găsește și el în proximitatea zonei). Parcul e printre puținele spații verzi din segmentul Piața Romană (care e foarte aglomerat) și, de cele mai multe ori, e plin de copii – ceea ce se traduce prin „stare generală de veselie”.