Perspective
„Noi eram mici și televiziunea nu exista. Bunica ne așeza pe toți pe jos, în jurul lămpii, seara, și ridica mâinile, în așa fel încât să poată număra pe fiecare deget. Și cântam cântecelul ăsta și pe rând îndoiam fiecare deget: Sârmă, cârmă și zăvor, trei gâscani porniră-n zbor, unul spre apus pluti, altu-n răsărit fugi. Și pe unul de-l apuci, e-n zbor deasupra unui cuib de cuci! Odată ce ai auzit asta seară de seară, când aveai cinci ani, nu-ți mai iese din minte toată viața. Se întipărește acolo. Îi datorez enorm bunicii Smith”, avea să povestească Ken Kesey, peste ani. Aici, în acest cântecel învățat de la bunica, în copilărie, se află geneza romanului „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, care, peste ani, avea să-l facă celebru. Superba scenă dintre McMurphy și indianul Bromden, într-o noapte, într-un spital de psihiatrie, cântând împreună, pe degete, acest cântecel care devine emblematic pentru legătura care se stabilește între ei și care ajunge să dea și titlul romanului, fără aceste seri la lumina lămpii, petrecute undeva, într-o Americă de la începutul secolului 20, probabil că n-ar fi existat.
Peste ani, Ken Kesey, tânărul pasionat de literatură, ajunge să lucreze într-un spital de psihiatrie, iar ideea de a scrie o poveste despre ceea ce se întâmplă în astfel de instituții se materializează. Avea 27 de ani când a publicat „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, în 1962, într-o perioadă tulbure a Americii, iar romanul a rămas până azi un simbol al luptei cu sistemul, chiar dacă a fost criticat pentru diverse aspecte. Mesajul din „Zbor deasupra unui cuib de cuci” este, de fapt, mesajul din toate cărțile mele”, avea să declare Kesey la mulți ani după apariția romanului. „Și anume, e povestea unui personaj care pare slab și lipsit de ajutor, dar care reușește în final să-l învingă pe cel ce deține puterea. Nu o face niciodată direct, frontal, ci întotdeauna cumva ocolit.”
Momentul când a decis să scrie „Zbor deasupra unui cuib de cuci” este unul important în existența lui Ken Kesey. Înscris ca voluntar în programul guvernamental experimental, care își propunea să testeze efectele drogurilor de tip LSD asupra corpului uman, tânărul intra, de fapt, într-un joc periculos ce avea să-i seteze traseele în viață. „După ce treceam prin aceste experimente cu testarea diverselor medicamente, stăteam în cămăruța aia de spital și mă uitam pe ferestruică afară, la oamenii de-acolo, care erau nebuni de-adevăratelea, nu studenți care își asumau niște experimente, cum eram noi. Și îi priveam prin ochii mei de om care trăia și el, cumva, experiența nebuniei. Și uitându-mă la ei, mi-am dat seama că acești oameni au ceva al lor, au un tip de adevăr care celorlalți le scapă. Așa mi-a venit ideea să scriu Zbor deasupra unui cuib de cuci. M-am angajat la „casa de nebuni”, unde lucram ca îngrijitor de la miezul nopții la 8 dimineața și în tot acest timp am scris și am avut grijă de pacienții de pe secția mea. Mi-am făcut mulți prieteni acolo și cu unii dintre ei am rămas prieten.”
Se poate spune fără dubiu că, din 1962 de când a fost publicat, puține romane au concurat cu „Zbor deasupra unui cuib de cuci” în ceea ce privește influența la nivelul publicului larg în domeniile literaturii și psihiatriei. Ce a țintit Kesey prin personajul McMurphy, bărbatul cu un trecut încărcat și nu tocmai curat, care, ca să scape de munca de la închisoare alege să intre într-un spital de psihiatrie prefăcându-se că ar avea probleme psihice? A țintit sistemul, cultura conformistă a timpului său, pe care și-a dorit s-o critice și, mai ales, practicile folosite în instituțiile psihiatrice, pretinzând că aceste spitale sunt mai degrabă închisori care, sub aparența metodelor științifice evoluate, nu fac, de fapt, decât să-i îmbolnăvească mai rău pe oameni. În rândul non-conformiștilor, „Zbor deasupra unui cuib de cuci” a popularizat ideea că boala mintală este mai degrabă o proiecție a societății.
Întrebat la un moment dat în legătură cu acest subiect și cu faptul că e posibil să fi minimalizat anumite probleme psihice, privind totul printr-o perspectivă prea personală și oarecum romantică, Ken Kesey a răspuns: „Nu trebuie să avem dubii în privința asta: să ai o problemă psihică e ceva foarte dureros, e un iad, fie că ți se întâmplă asta pentru că ai luat droguri sau pentru că încerci să te conformezi stilului de viață american, iar societatea îți tot trage preșul de sub picioare. Oricum ar fi, pentru tine e un iad. În ce mă privește, romanul e o lentilă prin care eu am privit viața și pe acești oameni și vă asigur că, pentru ochiul care a privit, a fost ceva greu de dus. Dar, în același timp, cred că punctul de vedere pe care l-am oferit eu este absolut valid și mai aproape de adevăr decât al multor medici.”
Perspectiva lui Ken Kesey asupra societății și asupra sistemului a fost adesea criticată, dar ea rămâne la fel de puternică astăzi, pentru că, în esență, ea vorbește despre a fi diferit... „Dacă oamenii ar înțelege că e posibil să fii diferit, fără ca asta să însemne că ești o amenințare, lucrurile ar sta cu totul altfel!”