Perspective
Interviu cu Leta POPESCU
„Lapte negru”, romanul autobiografic al celei mai reprezentative autoare turce contemporane, Elif Shafak, și-a găsit formula scenică la Teatrul Nottara, în montarea Letei Popescu, după o dramatizare realizată de Alma Klein, câștigătoarea primei ediții a concursului de dramatizări „Horia Lovinescu” inițiat de Teatrul Nottara în 2024, în cadrul Centrului de Cercetare „Dan Micu”. Am stat de vorbă cu Leta Popescu despre perspectiva unică adusă acestei povești despre feminitate, duble standarde, balansul între viața profesională și viața personală. Toate abordate cu umor și emoție.
Cum se înscrie „Lapte negru” în cadrul demersului tău de a dezvolta ideea de teatru popular în România?
Proiectul cu teatrul popular nu și-a propus niciodată să fie o direcție artistică de o căutare profundă a teatrului și a unei noi estetici. Este mai simplu decât ne putem imagina. E o direcție pe care eu mi-am asumat-o de a face spectacol de sală mare pentru public general, fără să renunț la interesele mele față de anumite subiecte, la credințele mele și la un tip de estetică. Pe această bază operez cu principii foarte simple, uneori atât de simple încât pot fi banale, dar mai există și revelația faptului că oamenii nu știu lucruri simple, cum ar fi că teatrul popular are AG – adică audiență generală. Astfel, trebuie să respecți niște lucruri: nu ai înjurături, nu ai nuditate, nu ai violență, nu ai scene grele. Și de aici, într-un fel, se nasc esteticile. Mie îmi place să pornesc de la reguli spre libertate. Îmi place conceptul de libertate în rigoare. Stabilim niște parametri în cadrul cărora găsesc soluții. Asta e formula mea, nu zic că așa trebuie făcut, ci că așa îmi place mie, acolo mă distrez eu. În spectacol am inserat multe cuvinte turcești, la sugestia Cristinei Stoica Ivanciuc, apoi a preluat ideea Cristina Juncu, și așa avem termeni precum sictir, halal, haimana, dușman. Respectarea audienței generale și căutările lingvistice sunt plăceri cu care mă joc.
Lumea are tendința să confunde teatrul popular cu teatrul rural. Eu fac teatru popular în sensul lui Jean Vilar, adică artă pentru toată lumea. „Lapte negru” e teatru popular urban pentru că vorbim despre o lume cosmopolită, despre oameni care locuiesc la oraș și despre o doamnă care locuiește în marile orașe ale lumii și care are preocupări ale omului cosmopolit din prezent.
Atunci când alegi să montezi un titlu, îmi imaginez că rezonezi cu aspecte din tema, din subiectele dezvoltate în textul respectiv. Care au fost acestea în cazul „Lapte negru”?
„Lapte negru” nu a fost propunerea mea, dar am acceptat invitația de a monta acest text în cadrul proiectului de dramatizări al Teatrului Nottara pentru că este vorba despre o artistă de 30 și ceva de ani care se întreabă dacă poate să fie mamă în același timp. Această întrebare există în mintea mea, e o întrebare cu care rezonez și de la care pot să pornesc. Iar al doilea strat, planul mai mare, meta, care mă interesează cel mai mult este tema legată de puterea poveștilor. Pe Elif Shafak n-am iubit-o din prima, dar ascultând-o și citind despre ea, mi-am dat seama că este o mare povestitoare și că e pasionată de povești. Poveștile au putere și a spune povești poate fi vindecător. Până la urmă, asta facem și noi la teatru, mai spunem din când în când o poveste. Nu întotdeauna, dar uite că de data asta spun și eu o poveste și mă intersectez cu Elif Shafak în încercarea de a vindeca, de a înveseli omul într-o seară atingând niște teme care nu sunt cele mai fericite: depresia postnatală sau acest tumult interior cu întrebări existențiale nu sunt subiecte de amuzament. Dacă Elif Shafak vindecă sau crede că vindecă pe cineva cu povestea, eu cred că vindec prin umor. Și atunci, fascinația față de poveste a lui Elif și fascinația mea față de umor s-au intersectat.
Cum a evoluat povestea din momentul în care ai primit dramatizarea și până ai adus-o pe scenă? Care a fost dinamica de lucru cu Alma și cu restul echipei?
Foarte bună. Alma a muncit enorm la acest text și am fost în contact cu ea de la început. Și restul echipei a avut un input foarte mare asupra textului, toată lumea a fost deschisă, înțelegând condițiile laboratorului în care ne aflăm. Cristina Stoica Ivanciuc și-a făcut o întreagă cercetare pentru doamna Ağaoğlu, care este o altă mare autoare a Turciei. A citit foarte mult și a contribuit la rescrierea personajului ei. Cristina Juncu și-a scris un monolog cu turcisme, a compus un cântecel, Ioana Calotă e îndrăgostită de Doamna Derviș și a propus, de asemenea, un moment în care să cânte. Și Corina Dragomir a propus texte și a înzestrat-o pe Domnișoara Practică cu un comic pastoral, al unui soi de înțelept al poporului, și de acolo a apărut și personajul Hagi alături de Galatasaray. Din toate aceste straturi se naște teatrul popular, fiecare dintre ele având funcții dramaturgice diferite, și actrițele au înțeles asta și Gabriel la fel, și dacă va fi un succes acest spectacol este meritul lor extraordinar. Toată lumea a participat la spunerea unei povești sub formă de basm – ce vedem, de fapt, este călătoria interioară a unei femei față în față cu o întrebare existențială.
Cum arată elementul masculin în tot acest univers feminin?
Elementul masculin din poveste este Gabi Răuță, dar toată echipa e formată din elemente masculine: scenografia, coreografia, muzica, luminile, sunetul, operatorii. E important că Gabi are multă disciplină intelectuală și că e foarte atent la spectacol în sine, nu doar la rol.
Care este vocea dominantă din haremul tău interior?
Am și eu un harem interior în care în această perioadă dominantă este Ambițioasa. Hai, scrie, de ce nu scrii? Pune mâna și muncește, nu te mai gândi la prostii, de ce ești așa, de ce vrei copii, de ce aia, de ce aia, du-te, ia Nobelul, Nobelul, Nobelul. Doar că eu n-am această obsesie a premiilor, decât poate subconștient. Tot ce mă interesează e să fiu sănătoasă la cap și să trăiesc din propria mea meserie.