Perspective
A venit în Teatrul Nottara la finalul anilor ’90, când, printr-o întâmplare, a aflat că exista în teatrul de pe bulevard un post de șef de sală. Și din acel moment i s-a schimbat viața. Până la final de 2025, seară de seară, ea a fost cea care i-a întâmpinat pe spectatori, cu acel amestec de seriozitate și eleganță pe care oricine a intrat vreodată la Nottara cu siguranță l-a remarcat.
A avut o viață ca un roman, a străbătut peste șapte decenii, din ziua aceea de iarnă când s-a născut într-un sat din vârful Munților Apuseni și până azi, când, iată, aproape trei din aceste decenii le-a petrecut întâmpinând publicul, având grijă ca totul să decurgă normal la intrarea în sală, iubindu-i pe actori și iubindu-și munca. Doina Costin – doamna Doina, așa cum îi spune toată lumea – a descoperit cu adevărat teatrul de-abia după ce a venit la Nottara în acei tulburi ani ’90, când societatea românească de-abia se dezmeticea după comunism, când teatrul își căuta un nou drum... Își amintește clar că era 20 februarie. Ce se întâmpla la Teatrul Nottara în primăvara anului 1998? Avea premiera celebrul spectacol „Lungul drum al zilei către noapte” de Eugene O’Neill, în regia lui Alexandru Dabija, avându-i în distribuție pe Valeria Seciu și Ștefan Sileanu, un spectacol care a făcut istorie... De acest spectacol doamna Doina își amintește limpede, ține minte scene, ține minte picătura de apă care se scurgea de pe scenă, își amintește interpretarea imposibil de uitat a Valeriei Seciu...
„Dacă nu iubești ceea ce faci nu-ți iese”, este concluzia unei vieți petrecute în teatru, alături de scenă, în contact direct cu publicul. „Cred că n-a fost întâmplător că am ajuns aici, a fost destinul. Și, în timp, am ajuns să stau mai mult aici decât acasă. De multe ori mi s-a întâmplat să plec la ora 4-5 dimineața din teatru. La festival, la premiere... Chiar dacă înainte nu mersesem prea mult la teatru, după ce m-am angajat aici a început să-mi placă. Atmosfera... În teatru atmosfera e unică. Între timp s-a mai schimbat, e-adevărat, dar s-a schimbat și societatea...”.
Mi-o amintesc pe doamna Doina de când, în primii ani de studenție, mă îndrăgosteam de teatru. Era la fel ca astăzi, elegantă, sobră, mereu atentă, cu un zâmbet serios în colțul buzelor, cu vocea ei inconfundabilă... O întreb dacă publicul e diferit azi, dacă simte că s-a schimbat și în ce fel?
„Da, oamenii sunt tare diferiți... Felul de a se îmbrăca, de a se purta, de a vorbi... diferă mult de la cum era când m-am angajat eu aici și diferă mult și de la spectacol la spectacol. De exemplu, la Doctorul, la cea mai recentă premieră, e alt tip de public, mai aranjat, mai elegant, mai serios... La comedii spectatorii sunt mai relaxați... Dar eleganța care a existat pe vremuri nu mai e... s-a dus! Mi-aduc aminte, spre exemplu, că era o doamnă îndrăgostită rău de tot de domnul Repan. Și alta de domnul Sileanu. Și veneau cu flori și cu bilețele. Iar eu trebuia să fac să ajungă bilețelul și florile la dânșii. Iar dacă era urât afară, doamnele veneau în șoșoni, iar în plasă aveau pantofii cu toc. Mergeau la garderobă, se descălțau, schimbau pantofii. Nu exista să intre murdari sau în șoșoni sau să nu fie eleganți! Ceea ce azi nu mai există. Mi-ar plăcea să mă întorc în timp...”, spune doamna Doina zâmbind. „Chiar mai departe, pe vremea când era cu trăsuri și doamnele veneau cu umbreluțe și rochii dintr-alea elegante... Atunci mi-ar fi plăcut să trăiesc”, îmi spune cu nostalgie și întoarcem clepsidra.
Ne întoarcem în timp, acum peste șapte decenii, undeva, într-o iarnă grea, în Munții Apuseni.
„M-am născut într-un vârf de munte... Undeva, în județul Alba, în Munții Apuseni! Am văzut și eu locul la un moment dat, casa nu mai există, m-am dus acolo după vreo 28 de ani să văd unde m-am născut... Aveam un frate și o soră, iar eu am fost cea mai mică... Când m-am născut, mama a intrat în comă – era greu atunci cu spitalele în vârf de munte –, iar când a ajuns la spital, medicul i-a spus c-o să moară.... Și a sfătuit-o să mă dea, să nu mă țină... Așa se face că m-a înfiat cineva care lucra în zonă, când aveam două săptămâni. Soția lui nu putea să aibă copii... Era frig, era decembrie și tata m-a băgat pe mâneca șubei și m-a dus acasă. Așa mi-a povestit mai târziu. Am aflat la 7 ani că sunt înfiată, de la femeia care avea grijă de casă și de curte. Eu n-am înțeles... și m-am dus acasă și l-am întrebat pe tata: „Ce înseamnă că sunt înfiată?” Normal că tata s-a supărat foarte tare pe acea femeie. Apoi, mi-au povestit ei totul la un moment dat, când am mai crescut, că atunci n-am înțeles. Orașul în care am crescut a fost Zlatna, tot în județul Alba. Iar copilăria mea a fost incredibil de frumoasă, până la 11 ani... Tata avea restaurant, cel mai mare și mai frumos din zonă, iar eu am fost o răsfățată. Cât a trăit tata a fost frumos... Apoi, a venit un mare impas și totul s-a prăbușit.”
Povestea se conturează ca un scenariu de film. O fetiță născută în vârf de munte își începe călătoria prin viață în mâneca unei șube. Își amintește brazii de Crăciun împodobiți de tata și jucăriile, și restaurantul unde cânta orchestra și grădina unde se juca toată vara. Sunt anii ’60. Sunt ani complicați în România, ultimii ani ai lui Gheorghiu-Dej... „La un control, la restaurantul lui tata, s-a găsit apă în alcool. Era anul 1963. Mama a fost arestată, a făcut contestație, a mai stat un an, iar tata în timpul ăsta a fost disperat și a început să bea. Iar el nu avea voie, pentru că avea diabet. Și după vreun an de zile a murit... Eu aveam 11 ani. Ne-au confiscat tot din casă, a fost foarte greu. Sincer, m-am întrebat mereu ce s-a întâmplat atunci, dar n-am înțeles. Eu cred că a fost ceva politic... Pe urmă mama s-a recăsătorit, iar eu am rămas cu bunica.”
Am purtat acest dialog cu doamna Doina, în preajma Sărbătorilor. Și mi-a mărturisit că întotdeauna de Sărbători e foarte tristă, ascultă colinde din zona unde s-a născut, împachetează sarmale și plânge... „Când mă gândesc la copilărie și la Sărbători mi-aduc aminte în primul rând de brad. Iar bradul pe care-l avem noi acum în teatru seamănă tare cu bradul pe care-l aveam eu când eram copil. Parcă e bradul din copilăria mea... mi-a trezit multe amintiri. Mi-aduc aminte cum tata mă trimitea de-acasă și el făcea bradul. Nu mă lăsa până dimineața să intru în camera aia. Și dimineața, când mă duceam, bradul era plin de lumânări și vată și cadourile sub brad. Minunată a fost copilăria! Pentru că părinții m-au iubit foarte mult.”
Îmi mărturisește că a avut momente în care a fost supărată pe viață, pe destin și s-a întrebat de ce, dacă mai avea doi frați, pe ea n-au ținut-o părinții ei, de ce au dat-o spre adopție. Dar că, vorbind mai târziu cu sora ei, și-a dat seama că, de fapt, viața i-a oferit ceva mult mai prețios. „Mi-a povestit sora mea la un moment dat că ea n-a putut să meargă la școală, pentru că a trebuit să muncească pământul. Mergeau la câmp la 4 dimineața... Și mi-am dat seama ce multe mi-a oferit mie viața, de fapt!”
Târziu, peste ani, când și-a cunoscut sora, avea să-i povestească detalii despre nașterea ei. Detalii despre care mama biologică a refuzat să-i vorbească. Căci, precum în filme, mama n-a murit așa cum prezisese doctorul, și-a revenit și a mai trăit o viață...
„După ani de zile, sora mea a venit și m-a căutat. Eu n-am vrut să aud de ei. Nu știu să spun de ce n-am vrut să aud de ei. Supărată n-am fost... dar n-am înțeles exact ce s-a întâmplat. Eu i-am căutat pe ei după 28 de ani. M-am dus la primărie și la poliție, știam că se mutaseră în Orăștie...
Și cum a fost întâlnirea?
Nici nu știu cum să spun... parcă și acum o văd așa pe mama apărând pe un coridor lung. Mi-am dat seama că ea era mama mea pentru că semănam și m-am dus spre ea și i-am spus: eu sunt Dorina.
Ca-ntr-o piesă de teatru...
Exact! Sora mea mi-a povestit că atunci, în zilele alea după ce m-am născut, plângeam foarte mult, urlam întruna. Iar zăpada în ’54 era mare. Și mi-a povestit că m-a aruncat în zăpadă și a vrut să mă omoare, să arunce zăpadă peste mine, pentru că nu mai suporta să audă că plâng. O vecină a auzit și a venit și m-a salvat. Am avut multe cumpene în viață, dar se pare că chiar am fost iubită de Dumnezeu.”
Gustul pentru eleganță, pentru distincție, spune că l-a moștenit de la tatăl adoptiv, tatăl pe care l-a iubit enorm și despre care povestește că era un personaj; era un bărbat frumos, era vânător și o lua cu el la vânătoare, o plimba cu motocicleta cu ataș și conducea cel mai frumos restaurant din zonă, „La Costin”, unde se făceau cei mai bun mici, veneau oameni din tot județul și sâmbăta cânta orchestra... Prima amintire din viața ei este tot cu tata: „Mă duceam cu el de mână la plimbare. Aveam 2 ani. Am și o poză pe care o iubesc mult. L-am iubit mult pe tata. Mama a fost mai rece, dar tata simțeam că mă iubește cu adevărat. Și mi-aduc aminte ce fericită eram cu el de mână, la plimbare...”
Dacă e sau nu o întâmplare că, în acel univers de la poalele Munților Apuseni, a început să asculte teatru radiofonic, asta veți hotărî dumneavoastră... „Aveam un radio, un difuzor de fapt, pe care-l țineam în bucătărie. Și emitea doar la anumite ore. Se dădea muzică și erau și povești pentru copii, pe care îmi plăcea să le ascult. Ascultam pe urmă și teatru radiofonic, de-abia așteptam.”
La 19 ani, l-a cunoscut pe viitorul soț, care făcea armata la Abrud și a venit cu el la București. Atunci a văzut pentru prima dată Bucureștiul. „Bucureștiul era foarte frumos atunci. Erau și oamenii mai frumoși. Lumea era mai civilizată. Nu era atâta agitație, nu era lumea rea. Acum e mult mai rea... Chiar dacă atunci era mai multă sărăcie. Dar eu pot să spun că am avut noroc și n-am simțit sărăcia, pentru că aveam serviciul cu care puteam să fac troc.” Până să se angajeze la Teatrul Nottara, a lucrat la un magazin de piese auto. „Schimbam piese auto pe carne... Mie nu mi-a fost rău. Luam un salam și o sticlă de vin cu apă sau parizer cu muștar și mergeam și mâncam cu o prietenă. Era plăcută atmosfera... Azi, oamenii sunt altfel, fiecare e în bula lui.”
Care e primul spectacol pe care l-ați văzut aici, la Nottara?
Nu știu dacă primul, dar mi-aduc aminte de „Prințul Negru”. Cu Ștefan Iordache. Și „Lungul drum al zilei către noapte” cu Valeria Seciu... Ce frumos era! Picătura aia de apă n-o s-o uit niciodată. Era o doamnă care-și lua întotdeauna bilet pe primul rând, pe locurile 9 și 10. Iar de pe scenă curgea o apă. Și ajungea la ea și mereu îmi zicea să le spun să facă ceva... că mereu pleacă udă pe picioare.
De ce ați rămas 30 de ani în Teatrul Nottara?
Cred că m-am îndrăgostit de lumea asta cu totul. Am pus foarte mult suflet aici.
Sunteți primul om cu care se întâlnește un spectator...
Intrarea reprezintă teatrul. Exact! Pe mine mă văd prima dată. E important să fii elegant, să știi să vorbești, să te comporți. Totdeauna am respectat publicul! Pentru că, dacă respect publicul, mă respect și pe mine. Oamenii sunt diferiți, uneori pot fi și dificili... și important e să-i ponderezi, să rezolvi orice situație.
Care e cel mai frumos moment din teatru?
Îmi place întotdeauna foarte mult finalul spectacolului, aplauzele, când văd lumea că aplaudă din suflet, îmi dau lacrimile de emoție și mă încarc cu energie bună.
Ce ați câștigat lucrând la Teatrul Nottara?
Am câștigat experiență cu oamenii. Pentru mine n-a fost doar un serviciu, mi s-a lipit de suflet și am făcut ce mi-a plăcut! O să-mi fie tare greu fără Teatrul Nottara!