Perspective
„Dacă n-ar fi teatru... lumea asta n-ar exista. Pentru mine teatrul e viața care-mi arată tot ce s-a trăit înainte, și-n istorie, și-n lume. La teatru trăiesc mai multe vieți.” Sunt cuvintele pe care mi le-a tot repetat doamna Livioara, cât timp am stat de vorbă. Doamna Livioara este cabinieră în Teatrul Nottara din anul 1987, iar în luna septembrie s-au împlinit 38 de ani de când îi însoțește pe actori la scenă, îi iubește, uneori îi dojenește, alteori îi răsfață cu un ceai cald sau o cafea cum numai ea știe să facă. Când stai de vorbă cu ea, își amintește spontan o imagine dintr-un spectacol de acum 30 de ani, o conversație cu un actor, înainte să intre în scenă, își amintește replici, cum arătau costumele, cum le mângâiau actorii înainte să intre în scenă. Iubește costumele și le îngrijește cu pasiune, e o mică istorie vie a Teatrului Nottara. Spune că teatrul i-a mâncat o groază de bani în tinerețe, pentru că în fiecare seară își cumpăra bilete la spectacole, dar, în schimb, i-a dat viață. Multă viață! „Veneam și vedeam tot ce era mai bun. Am văzut Micul Infern de 28 de ori. Și când am venit cabinieră în teatru l-am și prins, am lucrat la el. Și mă uitam cum de la rândul 1 până la rândul 6 nu erau decât aceleași persoane, care veneau să-l revadă de câte ori se juca.”
Avea 37 de ani când s-a angajat în Teatrul Nottara. Era toamna anului 1987. Îmi povestește că atunci când a fost să semneze actele de angajare doamna de la resurse umane a întrebat-o pentru care actor vrea să vină în teatru... Iar ea i-a răspuns ghiduș că pentru... Alain Delon. „Eu i-am iubit pe toți la fel”, îmi spune azi, după aproape patru decenii, „și toți se purtau frumos cu mine.”
Dăm timpul înapoi, până în anul 1950, când Livioara Adăscăliței s-a născut undeva într-un sat din Moldova, unde nu exista nici teatru, nici curent electric și păstrăm autenticul din povestea ei... „M-am născut unde se agață harta în cui, în comuna Havârna, județul Botoșani, pe 4 aprilie 1950. Copilăria a fost foarte frumoasă, am fost șase copii, doi băieți și patru fete. Tata a fost pe front în Al Doilea Război Mondial. A fost la tancuri, a făcut artilerie grea. Pe livretul lui scria „ochitor principal”. I-a dus pe toți să treacă Prutul în Moldova și mai înainte i-au strâns la noi în sat. Era un imaș mare, cu iarbă multă și au fost aduse acolo multe unități militare. Dar Dumnezeu a vrut și s-a întors acasă. Iar noi, copiii, munceam, o ajutam pe mama care nu se descurca singură. A fost greu, dar a fost și frumos. Mergeam la școală, dar mergeam și cu vaca, aveam porci, aveam oi, așa era atunci... la țară e mult de muncă. Toți copiii munceau. Și pe măsură ce am crescut fiecare și-a luat zborul.”
O întreb dacă acolo, în satul unde se atârnă harta în cui, a auzit măcar teatru radiofonic. „Nu! De unde?! N-aveam radio... Dar tata ne citea povești, stătea iarna cu noi și ne citea povești, poezii, avea o cărticică pe care a luat-o și pe front cu el. Era o carte cu poveștile lui Creangă, atâta de mică era...” – și-mi arată cu degetele pe masă un pătrat de câțiva centimetri – „iar la finalul cărții era o filă albă și acolo scria: eu cutare, am citit povestea cutare... Nici curent electric n-aveam în sat, s-a băgat de-abia prin ’65-’66. Tata ne citea la lampă... punea gaz în lampă, era un cui în grindă și agăța acolo lampa și se făcea lumină în toată camera. Era greu, dar era frumos. Și iarna se strângeau mulți în casă la noi, toți care fuseseră pe front. Și povestea fiecare pe unde a fost, pe unde a umblat, ce a făcut... ce-au strâns toamna, ce-au pregătit pentru primăvară... Era o frumusețe și stăteau oamenii de vorbă, era lumea mult mai unită decât e acum. Mergeau unii la alții, la prășit, la secerat, la săpat, se ajutau unii pe alții.”
În lumea aceea a satului, în care tata citea povești, mama era cea care împletea codițe fetițelor și pregătea cea mai bună mâncare. Un gust imposibil de uitat? „Borș cu fasole. Îl făcea pe plită. Și la Paști și la Crăciun făcea câte o oală mare de sarmale, erau niște oale așa din pământ și le băga de seara și a doua zi le scotea gata rumenite. Și făcea cei mai buni cozonaci și poale-n brâu... Pom de Crăciun n-aveam, dar era frumos, pentru că se venea cu Steaua. Sau, de exemplu, de Anul Nou, se venea cu Plugușorul și se făcea ca la piesele de teatru. Era un grup de băieți și fiecare avea un rol. Tata deschidea ușa și-i primea în casă. Și când deschidea ușile mari, intra primul și începea: Fac pârjol din nou prin țară, năvălit-au turcii iară...” Poate aici e prima întâlnire cu o formă de teatru.
Dar doamna Livioara crede că, totuși, prima întâlnire au fost poveștile citite de tata... „Ne citea din Amintiri din copilărie, ne citea povești... și toate erau așa de frumos citite și cu atâta dicție, încât trăiai ce se scria acolo. Și pe urmă mereu schimbam povești între noi, copiii, eu povesteam ce-mi citea tata, altul spunea altă poveste. Dar, una peste alta, eu am trăit ca-n lumea lui Creangă... aveam un loc, la câmp, unde cultivam legume, aveam o grădină de pepeni, roșii, castraveți și noi stăteam toată vara acolo că trebuia păzită grădina. Făceam o colibă din coceni, cu paie pe jos și un țol deasupra, și stăteam acolo. Dar pe urmă am crescut, s-a făcut colectivizarea, nu prea aveai ce să mai faci în sat... Tata nu s-a trecut la colectiv, i-a luat pământul, i-a luat tot, dar n-a dat iscălitură pentru nimic.”
O întreb cum a ajuns la București și apoi la Teatrul Nottara. „Sora mea mai mare lucra în București și aproape pe toți ne-a adus aici. Prima dată am lucrat la Întreprinderea de Casete, Radio și Televizoare. Făceam tot ce era tâmplărie. O vreme am locuit cu chirie pe strada Rozelor, la o familie de evrei. Eu le ziceam mami și tati că așa erau pentru mine. Când începea Festivalul Enescu mami mergea la concert și mă lua și pe mine. Acolo am auzit prima dată Vivaldi... Că la noi în sat se asculta muzică populară, soțului surorii mele îi plăcea muzica populară. Și tot mami m-a dus și la teatru? Aici, la Nottara, am venit prima dată, la spectacolul „Inele, cercei, beteală”, cu doamna Anda Caropol și Gilda Marinescu. Și mi-a băgat în sânge un microb de care n-am mai scăpat.
Avea 18 ani când a venit la București. „La ICRTv am stat 9 ani și pe urmă s-a făcut fabrică de mobilă, se lucra pentru nemți. Am făcut școala de sculptură și am lucrat acolo, aveam niște colegi cu care mă înțelegeam foarte bine. Și mai lucram și separat ca să mai luăm un ban. Și colegii ăștia au plecat la Grivița Roșie la reparat vagoane și m-au luat și pe mine. Dar nu reparam partea metalică, doar lemnăria. Acolo am avut 12 elevi pe care i-am învățat tâmplărie. Între timp mă mutasem în Piața Victoriei cu chirie la stat. Aveam o cameră de 24 de metri pătrați, ăsta era tot apartamentul. Și toți copiii ăștia veneau la mine... Făceam câte o oală mare de ciorbă... de fasole, de carne, de cartofi, de ce aveam. Și stătea care pe unde apuca, pe pat, pe jos, și le puneam în farfurie și mâncau. Peste ani am păstrat legătura cu ei, i-am adus la teatru. Oricum, aduceam toată Grivița la teatru...
Și de la reparat vagoane la Grivița Roșie, cabinieră la Nottara?
M-am împrietenit cu o fată care a lucrat aici. Tereza o chema și era cabinieră. Știindu-mă bolnavă de teatru, când a ieșit la pensie o cabinieră, m-a chemat aici. Și am dat salariul de 2400 cât aveam la Grivița pe 1800, aici. Am venit pe mai puțini bani... Dar faptul că eram aici, lângă ei, a contat enorm. Director era domnul Crișan, care nu vedea. Nu vedea deloc, dar știa că ești îmbrăcat cu o bluză albă și o vestă roșie... Avea oamenii lui, care-i spuneau tot. Când era premieră, venea la cabină și-i spunea fiecăruia ce a mers bine sau unde trebuie să remedieze. Știa exact câte trepte are teatrul. Și-i păsa foarte mult de oamenii lui. Pe toată lumea ajuta...
Doamna Livioara povestește că a fost bucuroasă să poată lucra la spectacole pe care le văzuse deja de zeci de ori și știa exact fiecare costum al cui este. „Karamazovii”, spre exemplu, spune că l-a văzut de 17 ori și apoi a avut și norocul să lucreze la el. „Pentru mine, când intru într-o sală de teatru e ca o biserică, e un templu mare, mare, iar actorii sunt îngeri de pe scenă. Eu când intru simt că sunt îmbrățișată de o cultură care nu există în altă parte. Mă regenerează. Plec cu sufletul altfel când ies din teatru.”
Pe Horia Lovinescu nu l-a cunoscut, dar i-a auzit pe alții vorbind despre el foarte frumos. Cu Dan Micu, în schimb, a lucrat. Își amintește cu multă emoție o scenă din „Ultimul bal”, spectacolul lui Dan Micu după romanul „Pădurea spânzuraților”. În rolul lui Bologa juca Mircea Diaconu, iar ea urmărea din culise scena în care era spânzurat. „Domnul Diaconu avea o centură lată și pe o parte băga mâna domnul Vali Preda și pe alta, domnul Teodosiu și Dan Micu avea o tobă mare în culise și bătea toba de execuție. În timp ce bătea toba aia, toată lumina, câte un pic, câte un pic, se stingea și pe el îl tot ridicau. Știți cum era momentul ăla? Și acum simt fiori. Și la final toată lumea plângea.”
O rog să-mi povestească în detaliu ce face o cabinieră din momentul în care intră în teatru. „Vin, mă apuc de făcut curat, pe urmă mă apuc de călcat, le calc și le pregătesc pe toate, pe urmă aștept să vină actorii... Eu am totul pregătit pentru spectacolul din seara respectivă... Mai cos un nasture, verific dacă e altceva descusut. Și când vin actorii îi ajut să se îmbrace, iar pe urmă am schimbări la scenă... Uneori actrițele ies din scenă și trebuie schimbate rapid. Iar eu stau acolo în spatele scenei și le aștept. Și alerg dintr-o parte în alta.”
La Revoluție, doamna Livioara s-a urcat pe un tanc și a mers așa până la televiziune, îmi spune că are și o poză într-un ziar. Și tot în acele zile le pregătea ceai cald soldaților și le ducea peste drum de teatru. A dat piept în piept cu mulțimea când s-a dus să cumpere niște gogoși pentru actorii care repetau în teatru... „Pe stradă era dezastru. Nu știai în cine să ai încredere”. Altminteri, crede că după Revoluție s-au stricat multe și regretă perioada dinainte.
Îmi spune cu un soi de amărăciune că pe vremuri spectacolele erau mai bune. Pentru că nu se vorbea așa cum se vorbește azi pe scenă... Iar actorii aveau grijă de costume. „Dacă-l întrebai pe George Constantin cine e, cu buletinul în mână, înainte de a intra în scenă, el nu știa. Vorbea personajul... Veneau de la scenă, se așezau pe scaun și de-abia după câteva minute bune se apucau să se dezbrace. Aveau nevoie de un timp să iasă din personaj. Aveau grijă de costume. Actorul își iubea costumul. Lucica Mureșan când intra în cabină își mângâia costumul... Se îmbrăca cu el cu zece minute înainte de a intra în scenă și, dacă nu trebuia să stea pe scaun sau pe ceva în scenă, venea cu el înapoi ca scos din cutie și-l punea frumos la loc. Domnul Petrică Popa, înainte de a se îmbrăca și de a-și lua pălăria, își făcea cruce, pupa hainele și de-abia după aia se îmbrăca cu ele și pleca jos în scenă. Nu-și arunca niciodată costumul așa cum se întâmplă acum.” Concluzia? „Acum, ce nu-mi place e că mulți intră pe scenă cu replicile, nu cu personajele...”