Bătrânul
de Maxim Gorki
Traducerea: Ema Beniuc
Adaptarea: Catrinel Dumitrescu
Bătrânul
/ Emil Hossu
Haritonov
/ Constantin Cotimanis
Mastacov Ivan
Vasilievici
/ Gabriel Răuţă
Zaharova
/
Anca Bejenaru
Tatiana
/ Raluca
Gheorghiu
Marina
/ Mihaela
Subţirică
Sofia Marcovna
/ Teodora Stanciu
Stepanaci
/ Cătălin Panaite
Pavel
/ Bogdan Corşatea
Iacov
/ Ionuţ Anghel
Clesciov
/ I. Marinescu Ţurlă
Ana /
Cristina Păun
Marka
/ Raluca Jugănaru
Paraska
/ Oana Bărbuceanu
Akulina
/ Dalia Puşcă
Evsei
/ Cătălin Coman
Buh
/ George Ivu
Un proiect: Catrinel Dumitrescu
Decoruri:
Constantin Cotimanis
Costume:
Mihaela Petre
Muzica: I.
Marinescu Ţurlă
Durata: 2h 25min.
(fără pauză)
"Nu
vreau să deranjez pe nimeni cu melancoliile mele, dar… CE-I DE FĂCUT?
Atunci când, venind vorba despre PROFESIA pe care Octavian Cotescu,
profesorul meu, o numea „DE CREDINŢĂ”, realizezi că aproape nimic nu
mai seamănă cu ce a fost, iar când priveşti în urmă ţi se strânge
inima şi te ustură ochii. Oare noi, cei de azi, hăituiţi şi obosiţi de
grija confortului nu mai suntem în stare să umplem „golul” cu ceva
care să dea valoare noţiunii de „omenesc”?
A
dispărut oare magia teatrului aşa cum a dispărut şi magia sărbătorii
Crăciunului? Zăpada nu mai e albă, s-a transformat în mâzgă; liniştea
sărbătorii e spartă de pocnitori orbitoare, colindătorii au ajuns
cerşetori, Noaptea Sfântă a devenit „bairam” sau „party” şi dorinţa de
a dărui a luat forma unei alergături isterice prin supermarket-uri.
Păi cine
să mai aibă timp şi înţelegere pentru sufletul omului cu atâtea urări
convenţionale târâte de un MOŞ „camionagiu la Coca-Cola”? Chiar nu
realizăm că devenim din ce în ce mai singuri prin superficialitatea pe
care o acceptăm lăsând ca mâna nesfinţită a cămătarilor să transforme
„hazul de necaz” în băşcălie şi „libertatea de expresie”, în dreptul
de a nu a mai avea nimic sfânt?
Oare
suntem atât de dereglaţi încât nu mai putem rezista două ceasuri
într-o sală de spectacol fără telefonul mobil - aruncând la coş
respectul pentru TEATRU ŞI OAMENII LUI ?
Teatrul
se face cu oameni şi în teatru mai sunt încă oameni dăruiţi lui: cei
ce muncesc „în umbră” pentru ca actorii să strălucească pe scenă, mai
sunt încă actori care cred în ideea că există, în măsura în care
„conving” şi nu în măsura în care „apar”, mai sunt încă tineri ce
păşesc în teatru în vârful picioarelor şi vor să preia din torţă nu
doar toarta ci şi focul, mai sunt şi texte clasice încă nerostite pe
scena ce aduc în prin plan noţiuni, despre care nu se cuvine să
vorbeşti, într-o hărmălaie indecentă, ci cu eleganţa şi nobleţe, mai
sunt încă mulţi spectatori ce au răbdarea şi capacitatea de a
descoperii „dimensiunile umane” ale personajelor.
Şi dacă
nu s-a uzat de tot credinţa în bine, CE-I DE FĂCUT ?
Să nu ne
văicărim în interviuri şi pe coridoare, să nu ne lăsăm pradă
comodităţii propriei noastre vieţi şi fără teama judecăţilor
de „valoare” ce vor urma, fără pretenţia şi înfumurarea că am
descoperit „focul” – să ne întoarcem la starea de elevi şi să
ÎNDRĂZNIM un exerciţiu prin care să ne facem viaţa mai suportabilă în
situaţii cum sunt cele pe care le trăim azi – şi, Doamne, atât de
asemănătoare cu cele trăite de personajele lui Gorki.
Lumea
mică de pe scenă este reflectarea lumii mari, cu problemele ei:
sărăcia spirituală, fuga de răspundere, cruzimea nepăsătoare a
relaţiilor dintre oameni, banul – centrul lumii, „lucrările sociale”
în favoarea înfometaţilor, frica oamenilor de oameni (ajunşii îşi
construiesc garduri înalte ca să fie apăraţi, „ridică ziduri între ei
şi Dumnezeu”), frica ce-şi are fundament nu doar în realitate, ci şi
în TRECUT… şi toate astea într-o poveste ruseşte copleşită de gânduri
triste la care s-ar putea să şi plângem cu lacrimi „zgârcite de
mujic”… aşa că….
„Dă-ne
nouă, Doamne, lacrimi să plângem şi ţinere de minte să nu uităm că nu
suntem fără de moarte”.
Catrinel Dumitrescu
Galeria foto >>
<< Inapoi la spectacole |