Foto Doru Mares portret

Despre Dada, da’ dacă aşa ceva se poate

Acum douăzeci de ani, când se aniversau cu douăzeci de ani mai puţin decât în februarie 2016 de la întâmplarea din strada züricheză Spiegelgasse, de la numărul 1 (pentru a rămâne în ton, ar trebui să zic: cu două sute şaişpe ani, opt ceasuri şi şapte muşte de rododendron, mai puţin), în Sala cu oglinzi a fostului sediu al Uniunii Scriitorilor din România (încă o poveste dada şi acest sediu fost, adică, din ţara aceluiaşi Moineşti), vicepreşedintele de atunci al asociaţiei (din primul an de mandat interimar al lui Laurenţiu Ulici), poetul Florin Iaru, când i-a venit rândul la precuvântare, s-a urcat pe masa prezidiului prezentându-şi dosul asistenţei. Gest-conferinţă, ca să zic aşa. Evident, şi mai potrivit ar fi fost ca întreaga lume aleasă de lângă el, îmbrăcată în costume de Moulin Rouge ori de Lacul lebedelor, să facă acelaşi gest, fără desuuri, ca dansatoarele de cancan din Peripeţiile bravului soldat Švejk, din adâncuri crescându-le azalee şi-n jur roind păsări muscă şi păsări ale paradisului, în ritm de imn naţional intonat de Sex Pistols. Altfel cum dada?

În definitiv (conform uneia dintre poveştile despre începuturi), firea dada înţeapă cu vârful cuţitului doar dicţionare, nu fiinţe trăitoare. Şi este, cu certitudine, o fire a spectacolului, căci la Cabaretul Voltaire happeninguri erau toate cele ce se petreceau, după o posibilă definiţie actuală a termenului. Reacţie spectaculară faţă de un şir de spectacole oribile din vecinătatea imediată. Inevitabil, etalonul este Tristan Tzara (Samuel Rosenstock, după registrele de stare civilă) pe care ar fi să-l cunoaştem de aici, din curbura Carpaţilor, mai îndeaproape (la fel şi pe Marcel Iancu) decât pe Hugo Ball şi pe nevasta acestuia, Emmy Hennings, pe Jean/Hans Arp ori pe Richard Huelsenbeck, cofondatori şi reprezentanţi ai unui spirit al vremii, mai degrabă decât teoreticieni gonflându-se în academisme. La nouăsprezece ani, când ajungea la Zürich, viitorul poet „trist în ţara” lui (indiferent care va fi fost aceea – familiei Rosenstock pare că i se refuzase cetăţenia română) fusese martorul a suficiente spectacole începând, probabil, de la Moineşti, locul naşterii, până în Bucureştiul anilor premergători şi de început ai primului război mondial, pe unde trecuse ca licean pe la Sfântu Sava şi Mihai Viteazul. Probabil că Moineştiul nu i-ar fi putut lăsa decât o senzaţie cam ca în Rondelul oraşului mic al primului lui mentor şi susţinător, Alexandru Macedonski („Oraşul mic te fură-ncet/Cu ale lui tăcute strade,/Cu oameni proşti, dar cumsecade,/Ce nici nu ştiu că sunt poet.”), iar Capitala de pe Dâmboviţa, mirosind deja a posibil război, pesemne că era deja un veşmânt, totuşi, incomod pentru cel ce pleca în Elveţia pentru studii de filozofie.

whatisdada

Nu de alta dar, la jumătate de an de la lansarea primului manifest dada, România avea să intre în război. La drept vorbind, nici ţara de adopţie de după conflagraţie, Franţa, nu avea să-i iasă în întâmpinare cu flori şi covor roşu, programul poetului, căruia acum i-am spune de tip fuck the sistem, atrăgându-i diatribele unui Breton, dar şi ale presei naţionaliste de pe malurile Senei, care puneau laolaltă, întru morburi de respins, „dadaiştii, negrii şi metecii”. Minunată asociere dorita insultă: în definitiv, în localul din Zürich se năştea altceva, la sfârşitul iernii lui 1916, o desprimăvărare în spirit care inevitabil avea, în cel mai bun caz, aparenţa năstruşniciei şi, în cel mai rău, a atacului din partea unor corpi străini, malefici, iconoclaşti. În solul provizoriu (experienţa a şi fost declarată închisă, după câţiva ani, de chiar creatorii ei) al dadaismului au germinat, în definitiv, toate experienţele, experimentele şi avangardele ulterioare, începând cu suprarealismul şi, cred eu, încheind, până una-alta, cu postmodernismul. Iar cei ce le sunt cetăţeni, inevitabil universali, inevitabil oriunde meteci, inevitabil peste tot în răspăr, şi-au câştigat dreptul de a arunca în dicţionar cu stiletul şi de a fredona fără grija logicii, fie ea comună ori academică: „la chanson d’un bicycliste qui était dada de coeur, qui était donc dadaïste comme tous les dadas de cœur”.

În prezent, vrând-nevrând, maeştrii de acum un veac şi-au luat locul în parkingul muzeal, pe post de clasici, în special ai literaturii franceze. Până în 1981, lui Tristan Tzara i se publicau, la Paris, în patru volume, operele complete. Pe un deal al Meudon-ului, Jean/Hans Arp îşi are un minunat muzeu al cărui custode, locuind la câteva străzi depărtare, e o româncă naturalizată în Hexagon. Urmaşi direcţi, precum Gherasim Luca, Benjamin Fondane, Brâncuşi ori Brauner aparţin şi ei aceluiaşi destin de vârf al artelor, întru o similară stare de spirit. Activând, mai mult ori mai puţin direct, într-ale politicii militante, actul lor esenţial a însemnat curăţarea instrumentelor artistice de toate soiurile de prejudecăţi şi, cumva, chiar de ele însele prin ele însele.

Doru MAREȘ

 

 

 

 

 

About the author

Teatrul Nottara

View all posts

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *